22 Aprilie – Sfântul Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiupolei şi postul

«Râu arătat eşti plin de ape dumnezeeşti şi de darurile Duhului, carele adăpi toată Biserica, părinte Teodore».

Canonul Sfântului, primul Tropar,

Peasna a 4-a, 22 Aprilie

«Ca finicul ai înflorit în livada curţilor Ziditorului tău, adăpându’te cu picăturile lacrimilor tale, Părinte, şi ai adus roduri dumnezeeşti cu multă roadă, a bunătăţilor tale Teodore».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar, Peasna a 6-a, 22 Aprilie

Vieţile Sfinţilor ne arată că pe când acest Sfânt avea doar vârsta de 8 ani, în casa sa părintească, se afla un oarecare bătrân evlavios, cu numele Ştefan.

„Pe acesta văzându-l copilul Teodor, în Sfântul Post cel de 40 de zile, postind până seara şi o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască şi a început a urma postirii lui, până seara înfrânându-se. Iar când se întorcea de la şcoală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânşii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua şedea la şcoală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ştefan la obişnuita cântare şi se împărtăşea cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu şi primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea. Dar maică-sa şi ceilalţi casnici îl sileau ca să mănânce fiertură şi celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia”. (…) „Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Vlata, pe care o născuse mama lui din alt bărbat, fiindcă sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor şi adeseori ziua îi urma lui, pe când mergea la biserică şi se străduia să urmeze vieţii lui”. (…) Iar când a avut „14 ani de la naşterea sa, a gândit să-şi lase casa pentru totdeauna şi să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte”. „Ducându-se Teodor, şi-a săpat o peşteră în munte sub altar şi petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică şi rugându-se. Şi îi trimitea maica sa pâine curată şi păsări fierte şi prăjite. El pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând căte una pe zi, seara”.

Am redat aceste paragrafe din viaţa sa, în primul rând pentru a face cunoscută marea lui dragoste ce o avea pentru cele dumnezeieşti, iar în al doilea rând pentru a avea prilejul să punem în lumină câteva noţiuni despre post, atât din partea Sfinţilor Părinţi, cât şi din partea fostului patriarh Teoctist şi a mai multor sit-uri neocalendariste. Cu câtva timp înainte de a muri, patriarhul Teoctist a spus că sunt scutiţi de post copiii care merg la şcoală, bolnavii şi bătrânii, acest lucru găsindu’se afişat şi pe diferite sit-uri care susţin activitatea bisericii oficiale. Înseamnă că până pe la 10 ani şi mai bine, se scuteşte postul, de la 60 în sus intervine bătrâneţea, iar între 10 şi 60, 90% din populaţie se confruntă cu o boală. Deci, din 100 oameni, dacă mai postesc 6-7, sau chiar mai puţini pentru vreo 3-4 e posibil să fie atei. Dar să vedem totuşi ce spune Sfântul Vasile cel Mare, care printre altele a studiat şi medicina: „Postul păzeşte pruncii, face curaţi pe tineri, umple de vrednicie pe batrâni; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru bolnavi maica însănătoşirii, pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâul pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei, chezăşuitorul sănătăţii. Asa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casa”. Nimeni nu se îndoieşte că mai sunt copii, bătrâni sau boolnavi care fac execepţie de la post; dar nici să se generalizeze, dându’se frâu liber. Orice dezlegare se face cu acordul duhovnicului şi în frica lui Dumnezeu. Până la intrarea neocalendarismului şi a ecumenismului pe tărâmul orthodox, toată creştinătatea postea, cu mic, cu mare: copil, tânăr, bătrân. Iar acest canon, adevăraţii creştini ortodocşi, îl păstrează până astăzi ca pe o temelie a mărturisirii de credinţă, pe care îşi zidesc celelalte fapte bune. Şi ca să arătăm că postul nu se dezleagă chiar la voia întâmplării, vom reda şi câteva păreri ale Sfinţilor Părinţi: Sfinţii Timotei Patriarhul Alexandriei, Teodor Valsamon Patriarhul Antiohiei şi Matei Vlastar Patriarhul Constantinopolului, spun că atât femeia care alăptează prunc cât şi cel tare uscat de vreo covârşitoare boală, pot dezlega în Postul Mare la untdelemn şi vin. Însă, fiindcă iubitorii de trup vrând a strica posturile, ori punând pricină că sunt bolnavi fără a fi, sau şi fiind bolnavi, zic, că nu este îndestul numai untul de lemn şi vinul spre a întări slăbiciunea lor, pentru pricinuirile acestea, este trebuinţă a se întreba vreun doftor iscusit, şi temător de Dumnezeu, ce mâncare poate fi îndestulă spre întărirea slăbiciunii, şi aşa după rânduirea doftorului, să sloboază arhiereul, sau duhovnicul, pe bolnav să dezlege postul, şi să nu se încredinţeze în singure pricinuirile bolnavilor, şi mai ales când bolnavii cei de acest fel s-ar întâmpla a fi din cei ce se zic de bun neam.

20 Aprilie - La un an de la venirea în Cipru, Ieromonahul Nichita Paşcan şi obştea de maici plecate din Brâncoveni, fac Mărturisire de credinţă Ortodoxă

14 Aprilie – Sfântul sfinţit Mucenic Martin, Papa Romei, un alt apărător al Ortodoxiei

«Din pruncie fiind dat lui Dumnezeu, şi crescând întru bunătăţi duhovniceşti, te’ai învrednicit a fi următor Apostolilor, păstorind cu dreaptă credinţă turma Domnului şi gonind cetele ereticilor, prea lăudate. Pentru aceasta la sfârşitul tău te’a încununat cu cununa muceniei, pururea pomenite, ca un pătimitor nebiruit, o Martine de Dumnezeu însuflate! Roagă’te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşale să dăruiască, celor ce cu dragoste prăznuesc sfântă pomenirea ta».

Sedealna Sfântului, 14 Aprilie

«Între Arhierei vieţuind cu bună credinţă şi muceniceşte calea săvârşindu’ţi, bârfelile eresurilor le’ai stins, făcându’te apărător dreptei credinţe, prea sfinţite Martine. Pentru aceasta te rugăm, mântueşte’ne de nevoi şi de scârbe, prin rugăciunile tale, mărite Ierarhe al lui Hristos».

Condacul Sfântului, 14 Aprilie

Acest sfânt a luptat mult îmotriva ereticilor monoteliţi care credeau că Hristos are numai o singură voie. Datorită mărturisirii sale ortodoze, a avut de suferit din partea acelora amare surghiunuri şi până la urmă moartea. Când împăratul Consta i'a poruncit să publice o carte în care acesta expusese dogmele sale monotelite, Sfântul i'a răspuns: "Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învăţătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica şi apostolica învăţătură şi de la aşezămintele Sfinţilor Părinţi, măcar de voi pătimi şi moartea".

Care a fost poziţia acestui Sfânt şi care este cea a "ierarhilor" de astăzi, care studiază pe la diferite teologii şi universităţi americane sau europene de apus şi apoi de bună voie se fac vânzători sfintei credinţe ortodoxe?

14 Aprilie - Sfântul Ierarh Pahomie (Pimen), Episcopul Romanului, un alt arhiereu român

Acest sfânt părinte Pahomie s’a născut în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene, în preajma anului 1674, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.

Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în monastirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să’şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L’a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Monastirea Neamţ.

Intrat în monastire ca tânăr frate ascultător şi evlavios, Sfântul a parcurs, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându’se poruncilor egumenului şi fraţilor, fiind un exemplu de nevoinţă întru toate. Nici n’a împlinit vârsta de 25 de ani, că faptele sale l’au făcut vrednic de mult dorita călugărie, primind – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele monastirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de monastirea sa, din faţa primejdiilor varvare.

Încercat întru toate şi cunoscută fiind râvna lui duhovnicească, episcopul de atunci l’a ridicat la treapta preoţiei. Astfel, Cuviosul, iscusit în taina rugăciunii, bun chivernisitor al treburilor monastirii, este ales de fraţi eclesiarh mare, încredinţându’i’se toate ale bisericii. Primind această ascultare, Sfântul a început mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru faptele bune, chip şi pildă făcându’se tuturor. Cu toate că ostenelile călugăreşti şi bisericeşti nu le uita niciodată, totuşi, preocuparea către învăţătură şi cunoaştere nu l’a părăsit, dovedind şi în acestea o smerenie pilduitoare.

După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l’a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l’a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi’a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie se îngrijeşte de cele duhovniceşti şi sporeşte în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus Monastirea între anii 1702 şi 1704.

Dorind împlinire duhovnicească cu adevărat şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, Părintele Pahomie pleacă la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se închină la sfintele moaşte din Lavra Pecerska, aflând printre ele şi pe ale Egumenului de Neamţ, Grigorie Ţamblac. Tot în aceste locuri, îl cercetează pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, mare isihast şi iscusit nevoitor, căruia îi devine ucenic. În felul acesta, Cuviosul împlineşte cuvintele psalmistului: „iubit’am foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule”. Atât de mult îl cinstea pe noul său părinte că-l socotea, pe bună dreptate, învăţător de schimnicie şi părinte sufletesc. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.

În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s’a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul monastirii să’l lase să se retragă la pustie, într’un loc de linişte, într’o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Monastirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu’se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu’şi trupul şi robindu’l duhului.

Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu s’au revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflându’se la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l’au văzut s’au bucurat şi s’au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului. Aceşti boieri, aflându’se la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii monastirilor, au hotărât ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă părintele Pahomie, “liniştitorul de sub muntele Chiriacului”. Aşa, plăcutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.

Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu l’au făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, “socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, s’a retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune “cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindu’i hramul „Acoperământul Maicii Domnului”.

Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una n’a biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui s’a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie s’a nevoit, smerindu’se foarte.

Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi i’au adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s’a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.

Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la monastirea Neamţ, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităţilor din ţările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obştesc. Sfântului Pahomie i’a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărţile primite sau cumpărate de el, faţă de care a arătat o grijă deosebită. L’au interesat cărţile de folos sufletesc pe care le’a citit cu atenţie, recomandându’le şi altora. Pe Cheia înţelesului, apărută în 1678 la Bucureşti, cumpărată la 25 martie 1713 şi dăruită anul următor schitului Pocrov, Sfântul Pahomie înseamnă „să hie la cetit părinţilor (ce) ce s’or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” şi pentru a le uşura munca şi a le spori atenţia a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit’o mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărţi câte am să se ştie (7219 – 1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă şi lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” aminteşte de 42 de cărţi. După cum arată însemnările de pe ele, cărţile au fost mai întâi studiate atent de el şi apoi lăsate moştenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înţelesului, în 1714, printr’o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce şede(a) întru întunerecul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptăţii credinţa cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să’L laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărţilor este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar şi exerciţiu spiritual: „Ceteşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeaşi Cheia înţelesului.

A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar şi alte biserici, cu toate cărţile necesare cultului, într’o vreme în care raritatea şi scumpetea lor le făceau bunuri de nepreţuit. A legat cu afurisanie pe toţi aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărţile pe care le dăruise monastirii Neamţ şi schitului Pocrov, ctitoria sa. Activitatea cărturărească şi duhovnicească a Sfântului Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov şi a monastirii Neamţ, punându’şi amprenta asupra mediului monahal şi cultural din Moldova, într’un secol în care relaţiile dintre monastirile româneşti erau foarte strânse, circulaţia călugărilor de la o monastire la alta fiind destul de intensă. A fost preocupat să formeze ucenici care să’i continue activitatea şi a influenţat prin concepţia şi lucrarea sa şi alte centre de cultură din Moldova. Activitatea sa a fost cunoscută şi în Transilvania, mai ales în ţinutul natal.

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta din 14-15 noiembrie 2006 a aprobat canonizarea Sfantului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, avand ziua de sarbatorire pe 14 aprilie. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Pahomie, Episcopul Romanului a avut loc in data de 14 aprilie 2007 in localitatea Gledin, judetul Bistrita-Nasaud cu participarea a 27 de arhierei, precum şi a şefului statului roman.

Ruşine. Canonizează sfinţi care sunt deja aşezaţi de Dumnezeu în rândul sfinţilor, ca şi cum până acum sfinţii au fost în iad şi abia de la canonizare încoace sunt în rai. Oare toţi sfinţii cei din veac au trecut prin procesul canonizării, ca să ajungă sfinţi? Şi până la urmă nu canonizarea e problema, pentru că prin canonizare putem spunese face o descoperire a faptelor sfinţilor şi a vieţii lor. Problema e alta: Cei care fac aceste canonizări nu mai ţin credinţa Sfinţilor pe care îi canonizează, practic nu mai sunt ortodocşi. De exemplu: Sfântul Pahomie nu ţinea nici calendarul papal şi nici nu era ecumenist.

11 Aprilie - Sfântul Ierarh Calinic, Episcopul Râmnicului şi schimbarea calendarului

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc unde a recomandat înlocuirea calendarului iulian cu cel grigorian. La Sinod a luat parte şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica fiind şi unul dintre cei mai mari luptători pentru păstrarea adevăratei credinţe. S'a opus categoric acestei inovaţii şi părăsind sala a spus: ,,Eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti”. Astfel nu s'a reuşit atunci introducerea calendarului papal, introducere impusă de francmasoni.

Deci văzând că ierarhii se opun, s'a recurs la o altă tactică mult mai eficientă, impunându'se adoptarea unui decret care stabilea că toţi arhiereii trebuiau să aibă o licenţă în teologie, căpătată în străinătate. În felul acesta a fost trimis şi Miron Cristea, viitorul Mitropolit primat şi ulterior Patriarh al României, să studieze la Universitatea protestantă de la Budapesta, iar viitorul Mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu, la Paris. Aşa au fost pregătiţi toţi candidaţii la principalele scaune episcopale din ţară şi aşa se pregătesc şi acum; de aceea, b.o.r. este condus astăzi de oameni catolicizaţi şi protestantizaţi, fără să aibă în ei duh ortodox.

6 Aprilie - Sfântul Ierarh Evtihie, Patriarhul Constantinopolului, un alt urâtor de eretici

«Din pruncie sugând laptele înfrânării şi petrecând pururea întru rugăciuni, ai ajuns la măsura vârstei lui Hristos cu adevărat, Ierarhe strălucite Evtihie».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar, Peasna a 3-a, 6 Aprilie

«Avându’ţi sufletul ca zăpada, te’ai asemănat îngerilor prin strălucirea bunătăţilor Părinte. Pentru aceasta veselindu’te împreună cu dânşii, dănţuieşti strigând: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri».

Canonul Sfântului, primul Tropar,
Peasna a 7-a, 6 Aprilie

Vieţile Sfinţilor ne relatează că acest sfânt, încă înainte de a fi episcop, luând parte la un Sinod local din Constantinopol, a susţinut cu tărie că ereticii trebuie anatematisiţi chiar şi după moarte. Această poziţie a sa, a plăcut mult atât Împăratului, cât şi celorlalţi Părinţi şi atunci când s'a ivit nevoia unui cadru pentru a ocupa tronul de Patriarh, a fost propus cu sfat de obşte, chiar el. Câtă deosebire între poziţia ortodocşilor de odinioară faţă de eretici şi a "ortodocşilor" de astăzi, care se străduiesc să umple minţile celor simpli cu doctrina ecumenismului:  şi anume aceea că toate liftele se închină aceluiaşi dumnezeu şi într'un fel sau altul, toţi deţin câte o parte de adevăr; numai unindu'ne vom putea spune că deţinem adevărul întreg. Ce hulă grozavă! Iar bieţii oameni cred: sau dacă nu cred, tac şi stau acolo, făcându'le plecăciuni.  

6 Aprilie - Sfântul sfinţit Mucenic Irineu, Episcopul Sirmiumului, un vrednic înaintaş al neamului nostru

La începutul secolului al IV-lea, păstorea la Sirmium (azi Mitroviţa), reşedinţa provinciei romane Pannonia Inferior, un episcop cu numele de Irineu.

În urma mai multor edicte potrivnice noii credinţe, a început în provinciile dunărene ale Iliricului, unde creştinii erau numeroşi, cea mai grea persecuţie cunoscută până atunci în Imperiul Roman. Astfel a fost arestat de către prigonitori şi Episcopul Irineu.

Din actul sau martiric, alcătuit după procesul-verbal de judecată, aflăm că Sfântul Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium; el avea familie şi copii în vârstă fragedă. Era deci un episcop tânăr.

Provus – guvernatorul provinciei – i-a poruncit Sfântului Irineu să se supună poruncilor împărăteşti şi să jertfească zeilor, renunţând la credinţa sa în Domnul Iisus Hristos. Dar alesul Domnului a amintit cu hotărâre adevărata credinţă: «Cel ce jertfeşte la alţi dumnezei, afară de Domnul, să se piardă!» (Ieş, 22, 20). Demnitarul împărătesc i-a repetat şi acestui episcop ceea ce spusese unor martiri judecaţi mai înainte: ori îşi păstrează viaţa, ca păgân, ori va muri în chinuri, ca alţi creştini. Dar fericitul Irineu, luminat de Duhul Sfânt, i-a precizat: «Mi s-a poruncit să primesc mai degrabă chinurile decât să jertfesc dracillor, tăgăduind pe Dumnezeu».

Perseverând în gândurile sale diavolice, ocârmuitorul i-a repetat că, de nu jertfeşte, va porunci să fie dus la chinuri. Iar Sfântul Irineu, cu chipul transfigurat de lumina cea neînserată, i-a mărturisit: «Mă bucur de vei face-o, ca să fiu şi eu părtaş la suferinţele Domnului». Atunci nelegiuitul a poruncit să fie supus caznelor. Şi pe când îl chinuiau cu cea mai mare cruzime, Provus i s-a adresat din nou, îndemnându-l să jertfească zeilor. Dar Sfântul Irineu a răspuns că suferinţele sale sunt, în realitate, o dreaptă mărturisire a credinţei sale în Dumnezeul Căruia I-a jertfit întotdeauna.

Venind însă părinţii lui, soţia, rudeniile şi, văzând cât era de schingiuit, îl rugau să se supună poruncii păgânului. Chiar copiii lui, îmbrăţişându-i picioarele, îi ziceau: «Ai milă de noi, tată!». Toţi plângeau pentru tinereţea şi frumuseţea lui şi-l îndemnau să jertfească zeilor. Se auzeau acolo bocetele rudelor, plânsul slujitorilor, vaietele prietenilor, care, cu toţii, lăcrămau şi-l rugau: «Ai milă de floarea tinereţii tale!». Dar Sfântul Irineu, cuprins de o dorinţă mai înaltă, având înaintea ochilor porunca Domnului Care a zis: «Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 10, 33), n-a răspuns nimănui, căci se grăbea să ajungă la împlinirea chemării celei de sus.

Văzând că nu-l poate convinge cu atâtea mijloace de tortură să se lepede de credinţa în Mântuitorul şi să jertfească zeilor, Provus a poruncit ca Sfântul Irineu să fie pus sub pază la închisoare.

După oarecare timp, aflându-se din nou la judecată, guvernatorul a poruncit să fie adus iarăşi sfântul, la miezul nopţii, insistând să jertfească zeilor spre a fi cruţat de alte cazne. Iar episcopul, plin de curaj, nu s-a înduplecat: «Fă ceea ce ţi s-a poruncit, iar aceasta să n-o aştepţi de la mine!». Păgânul, mânios, a poruncit atunci ca Sfântul Irineu să fie bătut cu vergi. Iar acesta a mărturisit plin de nădejde: «Am pe Dumnezeu, Căruia am învăţat să-I slujesc din copilărie. Lui mă închin. El mă întăreşte în toate şi Lui îi aduc jertfă, iar zeilor făcuţi de mâini omeneşti nu li se cuvine nici o cinstire». Provus l-a ameninţat cu moartea. La auzul acestor cuvinte, a grăit cu nădejde: «Sunt ferit continuu de moarte, când, prin chinurile pe care crezi că mi le-ai făcut, dar pe care nu le simt, primesc pentru Domnul viaţa cea veşnică».

Întrebându-l guvernatorul din nou, dacă are soţie, părinţi şi copii, fericitul mărturisitor a susţinut că nu are. «Dar aceia pe care i-am văzut în şedinţa trecută şi plângeau, cine erau?» insistă Provus. La aceasta, Sfântul Irineu i-a răspuns că ai săi erau. Dar el are o dragoste şi mai aprinsă: «Să ştii, o Provus, că există o învăţătură a Domnului meu Iisus Hristos care spune: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37). Astfel Sfântul Irineu, privind spre cer la Dumnezeu, luând aminte la făgăduinţele Lui şi dispreţuind amăgirile lumeşti, mărturisea că el nu cunoaşte şi nu are nici un părinte, afară de Dumnezeu.

Guvernatorul a căutat atunci să-l înduioşeze cu aceste cuvinte: «Jertfeşte măcar pentru copii!». Dar mărturisitorul lui Hristos a rămas neînduplecat: «Copiii mei au acelaşi Dumnezeu pe care-L am şi eu, Care poate să-i mântuiască. Iar tu, fă ceea ce ţi s-a poruncit!». Tulburat, Provus, care se ferea să-l facă mucenic, a mai stăruit pe lângă statornicul păstor, spunându-i: «Te sfătuiesc, tinere, jertfeşte, ca să nu te dau chinurilor». «Fă ceea ce vrei, a răspuns Sfântul Irineu. Vei vedea chiar acum câtă putere de răbdare îmi va da Domnul Hristos faţă de cursele tale».

În cele din urmă, guvernatorul Provus, mânios că nu-l poate convinge să renege pe Domnul Hristos, a poruncit ca Sfântului Irineu să i se taie capul cu sabia, iar trupul său să fie aruncat în râul Sava, care se varsă în Dunăre. Sfântul Irineu, primind moartea ca pe o a doua biruinţă şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a rugat: «Îţi mulţumesc, Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin felurite pedepse şi chinuri mi-ai dat tărie şi m-ai socotit vrednic să mă fac părtaş slavei Tale celei Veşnice».

Şi, după ce a ajuns la podul care se numeşte al lui Basent, dezbrăcându-se de hainele sale şi ridicând mâinile spre cer, s-a rugat fierbinte: «Doamne Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile, ca îngerii să primească sufletul robului Tău, Irineu, cel ce moare, pentru numele Tău şi pentru poporul care sporeşte în credinţa Bisericii soborniceşti. Pe dreptslăvitorii creştini întăreşte-i în credinţa ortodoxă».

Şi astfel, fiind tăiat cu sabia de către ostaşi, a fost aruncat în râul Sava, în ziua de 6 Aprilie. Urmaşii acestora au transmis din veac în veac faptele de îngerească statornicie în credinţă şi de putere de jertfă ale Episcopului Irineu de la Sirmium.

29 Martie - Sfântul sfinţit Mucenic Marcu, Episcopul Aretusiei, un alt ierarh exemplu

«Tabăra vrăjmaşilor o ai risipit Marcu, prin chemarea lui Hristos şi prin cuvintele tale ai adunat noroade către dragostea Lui».

 Canonul Sfinţilor Marcu şi Chiril, al doilea Tropar, Peasna a 3-a,

29 Martie

 

«Asuprelile vrăjmaşilor cele meşteşugite asupra ta, până în sfârşit au slăbit; iar tu ai luat de la Dumnezeu nebiruită putere, nebiruite Marcu».

Canonul Sfinţilor Marcu şi Chiril,

al doilea Tropar, Peasna a 7-a, 29 Martie

Acest Sfânt minunat, Marcu Aretusianul, s-a născut în zilele marelui Constantin împăratul, cel care a stins prigoanele împotriva creştinilor, dând deplină libertate Bisericii lui Hristos. Şi era Sfântul Marcu plin de râvnă pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, aducând mulţime de popor la calea mântuirii, atât prin înţeleapta lui frumoasă-grăire cât şi prin chipul cel fără de prihană al vieţii sale. Drept aceea, a fost sfinţit episcop în cetatea Aretusia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Şi, iubind pe păstoriţii săi, se îngrijea de aşezarea bunei rânduieli creştine în Biserica sa şi de sporirea duhovnicească a turmei sale. Dar la anul 361, urcându-se pe tronul împărătesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepădat de credinţa creştină şi se lupta pentru întoarcerea supuşilor săi la închinarea zeilor păgâni), mulţime de creştini au răbdat chinuri fără de seamăn şi nu s-au despărţit de sfânta credinţă. Deci, ajungând trimişii lui Iulian în Sicilia a început şi acolo prigoana creştinilor. La început, lăsând loc prigoanei, Sfântul, după cuvântul Domnului, s-a sfătuit în sine să fugă în altă cetate, dar, văzând că alţii suferă, pentru el, s-a dus şi s-a predat de bună voie prigonitorilor. Şi acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Şi-l purtau pe bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bună voie, prin cetate şi una era sârguinţa păgânilor, să se întreacă în cruzime. Deci, a fost târât bătrânul pe uliţe, împins în tină, batjocorit în strigăte de ocară, dezbrăcat şi bătut, împuns cu cuţite şi cu trestii ascuţite şi cu ace, uns cu saramură, uns apoi cu miere pe trupul gol şi spânzurat sus, într-o coşniţă cu ştreanguri ca să-l ardă soarele şi să-l mănânce viespile şi albinele. Dar el, bătrân fiind cu anii, a biruit pe păgâni cu mărturisirea credinţei lui Hristos, cu atâta căldură, încât mulţi păgâni şi-au schimbat gândul şi au crezut în Hristos. În acest timp, împăratul Iulian a pierit în război şi prigoana a încetat, iar creştinii prinşi au fost eliberaţi. Şi aşa, stăruind în evlavie, măcar că slăbit de mulţimea suferinţelor, Sfântul episcop Marcu s-a săvârşit din viaţă, la 29 martie, când s-a aşezat şi prăznuirea lui, precum şi a celor dimpreună cu dânsul.
După cum se vede, acest Sfânt aparţinea jurisdicţional de Biserica Romei, pe când aceasta era ortodoxă şi urma Calendarul şi Pascalia Nicheeană. Vrem să menţionăm că astăzi în cercul catolic, când se aduce în discuţie cuvântul ortodox, ei înţeleg şi se referă la cei care urmează aşa-zisul stil vechi şi nicidecum la neocalendarişti. 

21 Martie – Sfântul Ierarh Iacov Mărturisitorul şi cărţile neocalendariştilor

«Viaţa ţi’a fost frumoasă, cuvântul tău dumnezeiesc, îndulcit cu sarea dragostei, inima prea umilită. Pentru aceasta pre tine cu credinţă te fericim».

Canonul Sfântului, primul Tropar, Peasna a 3-a, 21 Martie

 

«Cu blândeţea sufletului arătându’te miel al Păstorului Hristos şi de dânsul păstorindu’te întru Duhul, te’ai arătat păstor oilor celor cuvântătoare părinte, cu dânsele pururea cântând: Bine eşti cuvântat Dumnezeul Părinţilor noştri».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar,

Peasna a 7-a, 21 Martie

În Mineiul vechi la Sinaxarul din 21 Martie, scrie aşa:

Întru această lună în 21 de zile, Pomenirea prea cuviosului părintelui nostru Iacov Episcopul Mărturisitorul.

Stih: Iacove al Domnului fiind jertvitoriu,

Cu călcâiul ruşinezi pre bălaurul cel de călcâiu muşcătoriu.

În a două zeci şi una supt pământ,

Au ascuns pre Iacov cel prea sfânt.
Acesta din mică vârstă petrecând în viaţă sihăstrească, s’au curăţit pre sine cu postul şi cu cealaltă rea petrecere. Drept aceia s’au făcut Episcop, răbdând multe goane, căci fugia şi ura pre hulitorii de icoane. De aceia răbdând foamea şi setea, ş’au dat sufletul la Dumnezeu.

În Mineiul nou, scrie cu totul altfel:

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Iacob, episcopul şi mărturisitorul.

Acest sfânt părinte, petrecând viaţa sihăstrească din fragedă tinereţe, s-a făcut cu totul curat prin post şi prin toate celelalte pătimiri. Pentru viaţa lui virtuoasă a fost făcut episcop şi a suferit multe prigoane din pricină că se opunea luptătorilor împotriva sfintelor icoane. În timpul acestor prigoane pătimind cu răbdare şi luptându-se cu foamea şi cu setea, şi-a dat în cele din urmă duhul său.

Se vede clar că neocalendariştii au modificat şi cărţile bisericeşti, pentru a împrăştia printre neştiutori doctrina ecumenistă, cum că trebuie să iubim pe toţi oamenii deopotrivă, fără a ţine cont dacă ei sunt ortodocşi şi iubesc pe Dumnezeu, sau sunt eretici ori păgâni şi astfel urăsc pe Dumnezeu. Din textul de mai sus, varianta veche, se vede că sfântul Iacov fugea şi ura pe eretici; nicidecum nu organiza rugăciuni ecumenice. Acest lucru fiind ca un spin în coasta neocalendariştilor, i’a determinat să modifice textul şi în varianta nouă să scrie că se opunea ereticilor, de parcă ar fi fost lider politic din opoziţie; măcar să fi fi pus un verb mai bisericesc, cum ar fi, se împotrivea. Bineînţeles că s’ar putea spune că de a urâ pe cineva este împotriva Evangheliei şi împotriva satutului de episcop creştin şi mai ales de sfânt. Însă acest lucru îl susţin cei care încă nu au gutat din râvna cea dumnezeiască şi din zelul cel adevărat şi sfânt. Când ajungi la măsura aceea, chiar e imposibil să iubeşti pe cei care hulesc numele lui Dumnezeu, aşa cum cer ecumeniştii astăzi. Condamnă cineva pe Sfântul Iacov că era urâtor de oameni? Să citim troparele de mai sus şi vom vedea că din contră; avea cuvântul îndulcit cu sarea dragostei, inima prea umilită şi sufletul împodobit cu blândeţe. Deci, unde era de iubit, iubea, iar unde nu era de iubit, nu numai că se opunea, ci fugea şi ura.

Faptul că neocalendariştii au modificat această mică frază, nu trebuie să ne mire. Avva Pamvo în Pateric spune că „vor veni zile când creștinii vor strica Sfintele Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor Prooroci, ștergând Sfintele Scripturi”. Lucru care s’a şi întâmplat. Se mai potriveşte vreo carte cu cele vechi? Scriptura e schimbată şi răsschimbată, iar la fiecare 10 ani apare altă traducere, tot mai plină de schimbări şi modernisme. Cel puţin Psaltirea, Apostolul şi Ceaslovul sunt 75% schimbate; şi nu numai că au pus alte expresii, ci au schimbat chiar înţelesul frazei. Mai spune Avva Pamvo: „Neamul cel de pe urmă o să șteargă viețile părinților și o să scrie după voia lor”. Iată exemplul de mai sus, cu Sfântul Iacov. În consecinţă, neocalendarismul este o minciună; este axul principal al ereziei, datorită căruia maşina ecumenismului se mişcă, îndreptându’se cu paşi mari şi repezi spre iad.

13 Martie – Aducerea Moaştelor Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului şi moaştele neocalendariştilor

«De mâna silnică a fiarelor celor stricătoare de suflet, a ereticilor, fiind izgonit de la scaun şi de la mărirea şi de la turma ta, acum în turma ta ai intrat Cuvioase Nichifore».

Canonul Sfântului,

al patrulea Tropar, Peasna întâia, 13 Martie

«Dintru multe întreite valuri, ai ajuns la suflarea Duhului în limanul vieţii părinte şi povara ta cea bună o ai mântuit cu picior neudat şi acum te desfătezi întru liniştea cea de acolo».       
Canonul Sfântului, primul Tropar, Peasna a 8-a, 13 Martie

Din Sinaxarul zilei aflăm că Patriarhul Metodie când a scos din pământ moaştele Sfântului Nichifor, le’a aflat „întregi şi nestricate”. Acest lucru îl punem faţă în faţă cu ceea ce încearcă neocalendariştii să facă astăzi. Voiesc să declare sfinţi cu moaşte pe Ilarion Argatu, Ilie Lăcătuşu, Valeriu Gafencu, precum şi pe alţi mărturisitori şi susţinătri ai ereziei şi nu ai Ortodoxiei. Prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cineva pentru a putea câştiga darul sfinţeniei după moarte este aceea de a mărturisi Orttodoxia până la sfârşitul vieţii. Ori neocalendarismul nu este Ortodoxie, ci erezie; este culcuşul unde doarme liniştit ecumenismul; pentru asta a şi fost conceput. Deci, oamenii care nu mor în Corabia Mântuirii, ci în diferite bărci identice cu Arca lui Noe, dar prelucrate nu pentru a salva omenirea, ci pentru a o înneca, nu pot dobândi sfinţenia după moarte, chiar dacă sunt persecutaţi şi mor pentru nişte idealuri creştine generale. Pe lângă acest lucru, când este vorba de preoţii în libertate, nici nu încape vorbă ca aceştia să fie bărbieriţi precum faraonii şi să aibă sfinte moaşte. Biserica Ortodoxă nu are nici un sfânt fără barbă. Ca dovadă, sunt nenumăratele icoane care nici măcar una nu seamănă cu cea a lui Ilie Lăcătuşu. Fac excepţie de la regulă, Sfinţii tineri, Sfinţii spâni şi Sfinţii care au fost bărbieriţi de către prigonitori. Chiar dacă ceea ce susţinem noi pare de o mică importanţă sau chiar fără importanţă, totuşi iconografia, imnologia, istoria şi patrologia Bisericii nu dau voie să credem că poate fi altfel; şi să nu uităm că pe baza Ortodoxiei îţi dai seama dacă anumite moaşte sunt sfinte şi nicidecum invers. Însuşi Sfântul Nichifor a îndeplinit aceste condiţii: A purtat barbă ca un vrednic slujitor al lui Dumnezeu şi a mărturisit Ortodoxia până la moarte. Acum la sfârşitul veacurilor, minunile şi moaştele false sunt la modă. Cel puţin cele ale lui Argatu, sunt mult prea departe de a putea fi socotite Moaşte de sfânt. Scrieţi pe Google Ilarion Argatu sau Ilie Lăcătuşu şi veţi vedea.