joi, 26 aprilie 2012

14 Aprilie - Sfântul Ierarh Pahomie (Pimen), Episcopul Romanului, un alt arhiereu român

Acest sfânt părinte Pahomie s’a născut în satul Gledin din ţinutul Bistriţei ardelene, în preajma anului 1674, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.
Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în monastirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să’şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L’a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Monastirea Neamţ.
Intrat în monastire ca tânăr frate ascultător şi evlavios, Sfântul a parcurs, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându’se poruncilor egumenului şi fraţilor, fiind un exemplu de nevoinţă întru toate. Nici n’a împlinit vârsta de 25 de ani, că faptele sale l’au făcut vrednic de mult dorita călugărie, primind – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele monastirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de monastirea sa, din faţa primejdiilor varvare.
Încercat întru toate şi cunoscută fiind râvna lui duhovnicească, episcopul de atunci l’a ridicat la treapta preoţiei. Astfel, Cuviosul, iscusit în taina rugăciunii, bun chivernisitor al treburilor monastirii, este ales de fraţi eclesiarh mare, încredinţându’i’se toate ale bisericii. Primind această ascultare, Sfântul a început mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru faptele bune, chip şi pildă făcându’se tuturor. Cu toate că ostenelile călugăreşti şi bisericeşti nu le uita niciodată, totuşi, preocuparea către învăţătură şi cunoaştere nu l’a părăsit, dovedind şi în acestea o smerenie pilduitoare.
După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l’a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l’a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi’a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie se îngrijeşte de cele duhovniceşti şi sporeşte în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus Monastirea între anii 1702 şi 1704.
Dorind împlinire duhovnicească cu adevărat şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, Părintele Pahomie pleacă la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se închină la sfintele moaşte din Lavra Pecerska, aflând printre ele şi pe ale Egumenului de Neamţ, Grigorie Ţamblac. Tot în aceste locuri, îl cercetează pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, mare isihast şi iscusit nevoitor, căruia îi devine ucenic. În felul acesta, Cuviosul împlineşte cuvintele psalmistului: „iubit’am foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule”. Atât de mult îl cinstea pe noul său părinte că-l socotea, pe bună dreptate, învăţător de schimnicie şi părinte sufletesc. De la el părintele Pahomie a primit răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa cu tăcere în pustie, primind pentru aceasta binecuvântarea Sfântului Ierarh: „Domnul să fie cu tine şi să umple dorul tău”.
În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s’a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul monastirii să’l lase să se retragă la pustie, într’un loc de linişte, într’o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Monastirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu’se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu’şi trupul şi robindu’l duhului.
Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu sau revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflânduse la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l’au văzut s’au bucurat şi s’au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului. Aceşti boieri, aflânduse la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii monastirilor, au hotărât ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă părintele Pahomie, “liniştitorul de sub muntele Chiriacului”. Aşa, plăcutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns păstor al Romanului începând cu luna ianuarie 1707.
Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu lau făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, “socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, sa retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune “cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindui hramul „Acoperământul Maicii Domnului”.
Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una na biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui sa adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie sa nevoit, smerinduse foarte.
Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi iau adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să se oprească la Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s’a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la monastirea Neamţ, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităţilor din ţările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obştesc. Sfântului Pahomie i’a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărţile primite sau cumpărate de el, faţă de care a arătat o grijă deosebită. L’au interesat cărţile de folos sufletesc pe care le’a citit cu atenţie, recomandându’le şi altora. Pe Cheia înţelesului, apărută în 1678 la Bucureşti, cumpărată la 25 martie 1713 şi dăruită anul următor schitului Pocrov, Sfântul Pahomie înseamnă „să hie la cetit părinţilor (ce) ce s’or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” şi pentru a le uşura munca şi a le spori atenţia a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit’o mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărţi câte am să se ştie (7219 – 1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă şi lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” aminteşte de 42 de cărţi. După cum arată însemnările de pe ele, cărţile au fost mai întâi studiate atent de el şi apoi lăsate moştenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înţelesului, în 1714, printr’o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce şede(a) întru întunerecul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptăţii credinţa cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să’L laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărţilor este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar şi exerciţiu spiritual: „Ceteşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeaşi Cheia înţelesului.
A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar şi alte biserici, cu toate cărţile necesare cultului, într’o vreme în care raritatea şi scumpetea lor le făceau bunuri de nepreţuit. A legat cu afurisanie pe toţi aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărţile pe care le dăruise monastirii Neamţ şi schitului Pocrov, ctitoria sa. Activitatea cărturărească şi duhovnicească a Sfântului Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov şi a monastirii Neamţ, punându’şi amprenta asupra mediului monahal şi cultural din Moldova, într’un secol în care relaţiile dintre monastirile româneşti erau foarte strânse, circulaţia călugărilor de la o monastire la alta fiind destul de intensă. A fost preocupat să formeze ucenici care să’i continue activitatea şi a influenţat prin concepţia şi lucrarea sa şi alte centre de cultură din Moldova. Activitatea sa a fost cunoscută şi în Transilvania, mai ales în ţinutul natal.

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta din 14-15 noiembrie 2006 a aprobat canonizarea Sfantului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, avand ziua de sarbatorire pe 14 aprilie. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Pahomie, Episcopul Romanului a avut loc in data de 14 aprilie 2007 in localitatea Gledin, judetul Bistrita-Nasaud cu participarea a 27 de arhierei, precum şi a şefului statului roman.
Ruşine. Canonizează sfinţi care sunt deja aşezaţi de Dumnezeu în rândul sfinţilor, ca şi cum până acum sfinţii au fost în iad şi abia de la canonizare încoace sunt în rai. Oare toţi sfinţii cei din veac au trecut prin procesul canonizării, ca să ajungă sfinţi? Şi până la urmă nu canonizarea e problema, pentru că prin canonizare putem spunese face o descoperire a faptelor sfinţilor şi a vieţii lor. Problema e alta: Cei care fac aceste canonizări nu mai ţin credinţa Sfinţilor pe care îi canonizează, practic nu mai sunt ortodocşi. De exemplu: Sfântul Pahomie nu ţinea nici calendarul papal şi nici nu era ecumenist.

8 comentarii:

  1. In Cezareea Palestinei, pe timpul episcopatului lui Eusebiu, exista un grup de oponenti care intentionau sa se desparta de Biserica, din cauza lui. ingrijorat de aceasta perspectiva, Eusebiu face totul pentru a stinge conflictul, aratandu-le acestora raul pe care il presupune schisma. Daca ceea ce ii invata nu li se pare rational sau contrazice ceea ce acestia stiau dinainte, accepta ca el insusi sa fie invatat, numai grupul respectiv sa nu se piarda. "Nu cautati o ocazie de a face schisma, pentru ca mielul care se separa de turma devine - cu siguranta - hrana lupului. Cu toate ca voi sunteti cei mai puternici miei, este de preferat sa ramaneti in stana, decat sa iesiti din ea; daca sunteti slabi, cautati un remediu impotriva slabiciunii, in unanimitate cu toti fratii".

    RăspundețiȘtergere
  2. Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare către domnul Dimitrios Hatzinikolaos, profesor suplinitor în Ştiinţe Economice la Universitatea din Ioannina, prin care îi răspunde asupra conţinutului scrisorii, care a fost publicată în „Orthodoxos Typos” („Presa Ortodoxă”), despre „Calendarul Strămoşesc”.
    În această scrisoare, Mitropolitul de Pireu susţine că: ecumenismul sincretist şi zelotismul radical constituie două feţe ale aceleiaşi monede de rătăcire. Paralel, Mitropolitul de Pireu explică de ce nu întrerupe pomenirea (la Sfânta Liturghie a) ecumeniştilor, în timp ce justifică parţial comportamentul Patriarhiei Ecumenice (în ciuda faptului că nu este de acord cu el), care se află în robia închisului stat kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale. Întregul text al scrisorii are următorul conţinut:
    Serafim, Mitropolit de Pireu”

    (sursa: „Orthodoxos Typos”, 14-08-2009; traducere din limba greacă: Ieromonahul Fotie)

    RăspundețiȘtergere
  3. „Distinsule Domn Profesor,
    Am citit scrisoarea Dumneavoastră, pe care o numiţi deschisă, către smerenia mea, caracterizându-mă „nou-calendaristul” Mitropolit de Pireu, ca şi cererile pe care mi le adresaţi prin ea şi V-aş ruga să-mi permiteţi ca, fără nicio dispoziţie reacţionară, să Vă informez că nu m-am ridicat – precum spuneţi – împotriva ortodocşilor ce urmează calendarul strămoşesc, pentru că Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolească şi Nedespărţită este constituită din Biserici Autocefale, din care unele urmează calendarul iulian îndreptat, iar altele calendarul neîndreptat numit şi strămoşesc. Prin urmare, eronat Vă exprimaţi despre aşa-numitul meu atac împotriva ortodocşilor calendarului strămoşesc.
    Micimea mea, pentru faptul că mişcările au avut loc între hotarele jurisdicţiei mele canonice, a adus la cunoştinţă, precum avea datoria, pleromei Bisericii asupra precarităţii canonice şi eclesiologice a celor din afara Trupului Bisericii care acţionează şi se autodefinesc drept Adevăraţii Creştini Ortodocşi.

    RăspundețiȘtergere
  4. Din acest Trup fac parte sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, prima fiind Preacurata şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, apoi Apostolii, Părinţii, Martirii, Cuvioşii, Drepţii, care se află în ceruri şi care se luptă pe pământ. De aceea nu există nicio posibilitate sub pretextul oricărei justificări sau cauzalităţi binecinstitoare de a întemeia o Biserică, adică un Trup al lui Hristos, dintr-o convingere şi inspiraţie umană, cum în mod tragic o fac para-sinagoga romano-catolică, monofiziţii anti-calcedonieni şi nefericitele comunităţile protestante.
    Din păcate aceeaşi tactică au aplicat-o şi cei ce s-au autodefinit ca Adevăraţii Creştini Ortodocşi, considerând că prin orice declaraţie „dizidentă” a celor ce legiferează de la Dumnezeu, dogmatic şi eclesiologic, ei trebuie să întemeieze o Biserică, adică un Trup al lui Hristos şi bineînţeles divizându-se, caterisindu-se şi anatematizându-se reciproc. Gândesc logic că vă daţi seama de lipsa de demnitate şi de tragismul unor astfel de acţiuni, pe care le justificaţi, după cum se vede din textul Dumneavoastră, prin alunecarea în ecumenismul sincretist a unor slujitori ai Trupului Bisericii.
    Să mi se îngăduie să spun că atât zelotismul radical, cât şi ecumenismul sincretist constituie două părţi ale aceleiaşi monede înşelătoare şi sunt despărţite de comuniunea cu Dumnezeul cel întreit sfânt al adevărului şi al dreptăţii.
    Mă întrebaţi de ce nu încetez pomenirea celor care au manifestat de-a lungul vremurilor teze ecumeniste sincretiste, dar vă daţi seama, sper, că o astfel de acţiune atât de serioasă presupune, conform Dreptului Canonic al Preasfintei Biserici Ortodoxe Universale şi de asemenea conform Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane 13 şi 15 ale Sinodului numit I-II, proclamarea publică şi pe faţă a eresului şi a învăţăturii eretice în Biserică, care va fi materializată nu doar prin declaraţii absurde (ἐξ ἀνοησίας), făcute dintr-o politeţe prost înţeleasă sau din interes politic, ca în cazurile de mai sus, ci printr-o participare conştientă la erezie demonstrată prin împărtăşirea din acelaşi Potir. Însă aşa ceva din fericire nu s-a întâmplat şi prin urmare cererea Dumneavoastră este nefondată.

    RăspundețiȘtergere
  5. Declar cu toată puterea, că în orice caz, atunci când voi fi informat şi mă voi încredinţa de o astfel de cădere tragică a oricărui cleric, imediat şi înaintea impunerii sinodale voi interzice în hotarele jurisdicţiei mele canonice pomenirea canonică a respectivei persoane.
    Aici, Distinsule Domn Profesor, nu trebuie să se ignore faptul că noi vorbim din interiorul securităţii pe care ne-o oferă Patria elină, însă cei ce slujesc Neamul din Preacinstitul Tron Ecumenic vorbesc din perspectiva situaţiei lor tragice şi de sub ghearele încârligate ale severului stat turc kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale prin reprezentanţii comunităţilor religioase eretice locale şi împotriva acestora, de foarte multe ori, încearcă de nevoie să conveargă lucrurile explicabil, fapt cu care eu personal nu sunt de acord, dar pe care pot să măcar să-l înţeleg.
    Încheind smerit Vă doresc să vă daţi seama de adevărul lucrurilor”.

    Serafim, Mitropolit de Pireu”

    (sursa: „Orthodoxos Typos”, 14-08-2009; traducere din limba greacă: Ieromonahul Fotie)

    RăspundețiȘtergere
  6. La 10 Martie 1924, din toată lumea ortodoxă, doar 3 ţări (Constantinopolul, Grecia şi Cipru), au primit calendarul papal, calendar care deja era anatematisit de 13 Sinoade Paortodoxde şi Locale. Din start, de la acestă dată s'a format schisma. Cine a format'o? E clar că nu cei care au rămas stabili pe temelia Bisericii, ci cei care de dragul unei apropieri cu celelalte "biserici ale lui Hristos", au părăsit Trupul Bisericii şi şi'au format biserică separată, bineînţeles care nu merge pe calea bătătărită de sfinţii atâtor veacuri. Care era Trupul Bisericii? Alexandria, Antiohia, Ierusalimul, Rusia, România, Basarabia, Serbia, Bulgaria, Atosul. Toate acestea au fost şantajate; nici nu ştiau că cele trei ţări au schimbat calendarul la acea dată. Patriarhului Rusiei i s'a adus la cunoştinţă că întrega Biserică Ortodoxă a adoptat calendarul nou. Auzind aceasta, a schimbat şi el în Rusia: Dar văzând că a fost păcălit, imediat l'a adus pe cel vechi înapoi. Apoi, abia la 1 Octombrie a aceluiaşi an, se rupe şi Româniua de Trupul Bisericii şi se alătură schismei. Deci, care este Biserica Ortodoxă şi care cea schismatică sau chir eretică? Cea care şi'a croit un cu totul alt mod de funcţionare, sau Cea n'a adăugat şi nici n'a scos nimic din Aşezământul de Credinţă al Ortodoxiei, scris sau nescris?
    Serafim al Pireului ştie foarte bine despre Liturghiile Ecumeniste care se săvârşesc în fiecare în insula Patmos la Duminica Rusaliilor. Iată şi două link-uri: http://www.youtube.com/watch?v=s26hcpQcxp8 şi http://www.youtube.com/watch?v=6cGEfdBf6W0&feature=relmfu Şi ce mai trebuie împărtăşire din acelaşi potir, dacă Teofan al Moldovei a spus că păe altarele catolicilor şi ale ortodocşilor se află acelaşi Hristos? Înseamnă că el se poate împărtăşi cu catolicii şi măine. Şi ce mai trebuie împărtăşire din acelaşi potir, dacă Bartolomeu al Cnstantinopolului îl pomeneşte pe papa la Proscomidie? Chiar şi fostul Bartolomeu al Clujului a spus în ziua înmormântării papei care a murit, că l'a pomenit la vohodul mare, îmtre arhiereii "ortodocşi". Să se ştie că prin pomenirea la Sfânta Liturghie, se arată deplina comuniune şi împărtăşire tainică cu cel pomenit, şi nu în ultimul rând, îmbrăţişarea credinţei aceluia. Serafim al Pireului spune că în biserica pe nou încă nu se propovăduieşte erezia. Dar el ştie prea bine că Bartolomeu al Constantinopolului a spus că Sfinţii Părinţi îşi aşteaptă pedeapsa de la Dumnezeu, pentru că n'au avut dragoste când au hotărât aşa de dur împotriva ereticilor; de aceea noi trebuie să ne rugăm pentru dănşii. Stelian al Australiei, a spus că Hristos a ajuns la nepăcătuire treptet. Înseamnă că a fost un timp când a era păcătos. Şi câte exemple nu mai sunt? Chiar şi faptul că ei botează prin stropire, este o erezie. Iar Serafim al nostru stă acolo. Cum pote crede el că o biserică ecumenistă poate fi şi ortodoxă, e de neînţeles. Însă problema cea mai mare este aceea că mai sunt şi mulţi alţii care au aceeaşi dioptrie.

    RăspundețiȘtergere
  7. Mitr.Teofan o fi spus atunci asa ceva ,era episcop vicar dar de atunci incoace nimeni nu l-a mai auzit sa spuna ceva asemanator.Bartolomeu Anania si-a exprimat parerea personala ca papa este arhiereu frate dar asta nu inseamna ca a vorbit in numele intregii Bisericii si ca este parerea intregii Biserici Ortodoxe.In vorbirile noastre se strecoara de multe ori greseli chiar si fara sa vrem ,cred ca toti avem greseli .Oare mai urmama noi intru totul ceea ce au spus Sf. Parinti ?nu cred ca mai este cineva sa faca lucrul acesta!mai intotdeauna noi cautam sa talcuim dupa placul nostru scrierile lor ,traind nu ca EI si dupa voia noastra.Trebuie sa fim realisti traim vremuri in care Ortodoxia se vrea desfiintata iar a trai astazi drept pentru lume pare stramb.Sa ne zbatem sa pastram credinta noastra nu imbroscandu-ne cu noroi ,noi intre noi. Tare asi dori sa se fim UNA noi Ortodoxii ca sa putem arata lumii ca Ortodoxia este Vie ,Traieste face minuni si are copii curati plini de dragoste dar si viteji.Treaba lor ce fac catolici,si toate ramurelele crescute din ei ,radacina lor nu e sanatoasa si odata se va usca ,pe cand COPACUL nostru are radacini infipte adanc in pamant ,Trinchiul sanatos iar ramurelele sunt pline de Rod(e adevarat ca mai avem si noi crengute uscate dar singure vor cadea ,fara rod si vor putrezi)
    Domnul sa ne binecuvanteze pe toti ,cu al Sau Har si cu a Sa iubire de oameni ,totdeauna acum si pururea si in vecii vecilor Amin.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acestea sunt doar câteva exemple; dar perlele maimarilor neocalendarişti sunt nnumărate. Când un Episcop sau Mitropolit sau Patriarh spune câte o prostie din asta, nu se poate trece cu vederea, deoarece credinţa lui e credinţa poporului. Pomenindu'l arăţi că eşti întru totul de acord. Toţi episcopii pe nou spun prostii. Absolut toţi. Dacă ar fi să scape unul o idee greşită din neştiinţă, n'ar fi nimic; chiar şi atunci imediat trebuie chemat şi obligat să'şi îndrepte greşeala. Dar ce te faci că toţi mărturisesc cu capul descoperit afirmaţii care mai de care mai ecumeniste, mai eretice, mai hulitoare, mai atee. Dacă un credincios de rând pe care dumneata îl asemeni cu o crenguţă a pomului, va mărturisi cele împotriva Ortodoxiei, e normal că se va usca; însă Biserica are datoria să'l îndrepte; şi de nu va reuşi, trebuie excomunicat pentru a nu se îmbolnăvi şi alte crenguţe, respectiv credincioşi. Ce te faci când nu boleşte un credincioos, ci bolesc ierarhii care ar trebui să aibă grijă de credincişii care nu cugetă drept. Cine a luat vreodată măsuri când Teoctist, Tofan, Irineu, Anania, Daniel, Nifon, Irineu, Nicolae, Sofronie, Bartolomeu, Stelian, Iacov, etc., etc., etc., au spus în faţa mulţimilor lucruri care nu le este îngăduit nici măcar să le gândească? Dar ce spun Sf. Părinţii despre aceştia? Dacă Episcopul tău e eretic, fugi, fugi, fugi. Nicăieri nu scrie să'l aperi, să'l acoperi, să cauţi tot felul de motive ca să'l scoţi nevinovat. Aşa că dragă Anonime, fără să'ţi dai seama, dumitale nu aperi Ortodoxia precum zici, ci aperi erezia, sau mai bine zis ereziile neocalendariştilor, aperi masonii, aperi hulitorii de cele sfinte, aperi ateii, aperi oameni care ţi se pare că sunt ortodocşi, dar de fapt ei nu cred în nimic.

      Ștergere