26 Fevruarie – Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei, cel care (re)boteza pe arieni

«Din scutece cu totul te’ai dat pre sineţi Domnului şi de dânsul te’ai lipit cu sufletul şi cu inima Porfirie».

Canonul Sfântului,

al doilea Tropar, Peasna întâia,
26 Fevruarie

  

«Împreună cu adunarea părinţilor eşti aşezat şi împreună cu duhurile cuvioşilor te veseleşti Părinte fericite, strigând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pre Domnul».

Canonul Sfântului,

Al doilea Tropar, Peasna a 8-a,

26 Fevruarie

Sfântul Porfirie a fost Episcop al Gazei între anii 396 şi 420; deci puţin mai târziu după cel de-Al doilea Sinod Icumenic (381). În viaţa scrisă de ucenicul său Marcu diaconul, ni se spune că acest Părinte, din cauza multelor prigoniri suferite din partea păgânilor Gazei, a mers la Constantinopol împreună cu Întâistătătorul său, Mitropolitul Ioan al Chesariei, pentru a ruga stăpânirea să poruncească dărâmarea templelor idoleşti şi încetarea jertfelor şi practicilor păgâneşti din cetatea pe care acesta din urmă i’o încredinţase pentru păstorire. În drumul lor s’au abătut pe la insula Rodos, unde auzind de la locuitori că este acolo aproape un pustnic îmbunătăţit cu numele Procopie, n’au pregetat a’l cerceta. Şi’au continuat apoi drumul spre cetatea împărătească, iar la întoarcere, «când sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cârmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cârmaciul n-a voit, spunând că este vântul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ura pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Când au trecut de acel ostrov, îndată s-a facut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temându-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfăntul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicând: "Sfătuiţi pe câirmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învaţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată. Deşteptându-se Sfântul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dânsul şi, chemând pe cârmaci, i-au zis: "Dacă vei voi să se mântuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească". Iar cârmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către danşii: "De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi". Zicând, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţând pe cârmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat». Se vede din acest paragraf al Vieţii Sfântului Porfirie, că ereticii care ven la credinţa cea dreaptă, mai întâi blesteamă eresul în care au fost şi apoi se botează. Şi trebuie să amintim că arienii botezau precum ortodocşii; dar pentru că botezul lor nu era însoţit şi de pogorârea Darului Sfântului Duh, (pentru că acesta este prezent numai în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică), numai tipul nu avea nici o valoare.
Din păcate, astăzi nu se mai ţine cont nici de pildele Sfinţilor, nici de Sfintele Canoane. Toate denominaţiunile religioase îşi recunosc Tainele între ele. Ecumenismul a făcut ca poporul să nu mai poată recunoaşte cu uşurinţă pe Biserica Mireasa lui Hristos dintre nenumăratele sinagogi desfrânate, învăluite pe dinafară în mantii albe, iar pe dinăuntru pline de erezii şi păgânisme.
Încă din 1975, arhiepiscopul Athenagoras Kokkinakis al Thiateirei şi Marii Britanii (din patriarhia ecumenică) în „Mărturisirea de la Thiateira” încuviinţată şi binecuvântată sinodal, declara că: „Toţi Creştinii cred în acelaşi Botez, prin care toţi au devenit mădulare ale Trupului Său, Biserica”. [Kokkinakis, Athenagoras, The Thyateira Confession (London: The Faith Press, 1975), p. 62.] După zece ani, teologul mirean de atunci Ioan Zizoulas (astăzi mitropolit al Pergamului), a propus discutarea „limitelor Bisericii în temeiul unităţii baptismale”. El a declarat că botezul este cel ce delimitează hotarele Bisericii, şi că toţi Creştinii sunt botezaţi. Şi continuă: „În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, se poate vorbi încă de Biserică” [Zizoulas, John D., Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement by, Sourozh Diocesan Magazine (England), august 1985, vol. 21, p. 23.].
Şase ani mai târziu, la Balamand în Liban s-a formulat de acum vestita „Hotărâre de la Balamand”. Declaraţiile sale susţin existenţa unui „botez comun”, bineînţeles sub influenţa Conciliului II Vatican: 13) … de la Conferinţele Pan-Ortodoxe şi Conciliul al Doilea Vatican, redescoperirea şi reacordarea valorii cuvenite Bisericii ca o comuniune, atât din partea ortodocşilor cât şi a catolicilor, a modificat radical perspectivele şi, astfel, atitudinile. De fiecare parte, se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea în aceleaşi taine, mai presus de toate o singură preoţie jertfind singurul Trup al lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este limpede că rebotezarea trebuie evitată.
În urma trădătoarei Hotărâri de la Balamand, Primatul Bisericii din Constantinopol a venit la rându-i cu o declaraţie de „unitate baptismală”. În Declaraţia Comună de „Chemare la Unitate” a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu din 29 iunie 1995, s-a făcut următoarea afirmaţie: „O concepţie sacramentală comună a purces, a dăinuit şi a trecut de-a lungul timpului, prin succesiune apostolică [...] Aşadar, ne îndemnăm credincioşii catolici şi ortodocşi să reîntărească spiritul de frăţietate care izvorăşte din botezul cel unul şi din participarea la viaţa sacramentală”.
Mitropolitul Maxim al Aenosului (Patriarhia Ecumenică), un susţinător înfocat al Hotărârii de la Balamand, crede şi el că învăţătura ortodoxă recunoaşte în sine botezul neortodox. El a declarat următoarele în gazeta sa eparhială: „Atunci când mărturisim credinţa întru un botez spre iertarea păcatelor, nu înţelegem prin aceasta botezul ortodox, ci orice botez creştin […] Ortodoxia şi Romano-catolicismul, cele două biserici surori din vechime continuă să îşi recunoască una alteia botezul, precum şi celelalte taine săvârşite în aceste biserici […] Rebotezarea de către ortodocşi a creştinilor botezaţi neortodox este inspirată de îngustimea minţii, fanatism şi bigotism […] Este o nedreptate săvârşită împotriva botezului creştin, chiar o hulă împotriva Sfântului şi Dumnezeiescului Duh care lucrează în orice botez creştin” [Mitropolitul Maxim al Pittsburgh-ului, The Journal of the Diocese of Pittsburgh, The Illuminator, 1995.]
Mitropolitul Maxim, episcopul Dimitrie al Xanthului, preotul Alexander Goliţin, preotul Alkiviadis Calivas, profesorul John Erickson şi alţii au fost printre reprezentanţii ortodocşi care au iscălit Declaraţia de acord Nord-Americană a Comisiei Teologice Ortodox – Catolice, asupra „Iconomiei Botezului şi Tainelor”. Emisă în 1999, aceasta a fost o încercare de a răspunde criticilor Acordului de la Balamand, şi pentru a da o replică criticilor iconomiei sacramentale. În afară de defăimarea Sfântului Nicodim Aghioritul ca „inovator” pentru învăţăturile sale în ce priveşte iconomia, Comisia a declarat următoarele: Membrii ortodocşi şi catolici ai Comisiei noastre recunosc, în ambele noastre tradiţii, o învăţătură comună şi o credinţă comună într-un singur botez, în pofida unor variaţii de practică care, credem noi, nu afectează substanţa tainei. Suntem prin urmare îndemnaţi să declarăm că ne recunoaştem unii altora botezul ca fiind unul şi acelaşi. Această recunoaştere are evidente implicaţii ecleziologice. Biserica este în sine mediu şi efect al botezului. Această recunoaştere cere fiecărei părţi participante în dialogul nostru să admită o realitate eclezială în cealaltă [...] În realitatea comună a botezului, descoperim temelia dialogului nostru, precum şi tăria şi stăruinţa rugăciunii Domnului Iisus „ca toţi să fie una”. Aici, în cele din urmă, se găseşte baza pentru întrebuinţarea modernă a expresiei „biserici surori” [Baptism and Sacramental Economy, An Agreed Statement of The North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirs Orthodox Seminary, Crestwood, New York, 3 iunie, 1999.].
O formulare a teoriei ramurilor în temeiul unui „botez comun” se găseşte şi în textul adoptat şi semnat de către ecumeniştii ortodocşi în iunie 1997 la cea de-a Doua Adunare Ecumenică Europeană a Consiliului Bisericilor Europene. Acolo citim: „În apa botezului, recunoaştem prezenţa Duhului, care este izvorul întregii vieţi şi ne face părtaşi trupului lui Hristos. Recomandăm ca bisericile [...] să caute a dobândi recunoaşterea reciprocă a botezului, în rândul tuturor bisericilor creştine”.
În cele din urmă, în luna iulie a anului 2004, eparhiile australiene ale patriarhiilor din Constantinopol, Antiohia şi România au semnat în cadrul Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia, aşa-numitul „Document de înţelegere”, în care recunosc „taina botezului” administrată în comunităţile neortodoxe (romano-catolice, monofizite, anglicane, luterane, congregaţioniste şi unitariene) şi promovează folosirea unui „Certificat de Botez” comun. Textul înţelegerii scrie: „Suntem de acord, împreună, să recunoaştem Taina Botezului administrată în biserica fiecăruia dintre noi şi să promovăm folosirea Certificatului de Botez comun. Semnează: Biserica Anglicană a Australiei, Biserica Ortodoxă Antiohiană, Biserica Apostolică Armeană, Federaţia Congregaţională a Australiei, Arhidioceza Ortodoxă Greacă a Australiei, Biserica Lutherană a Australiei, Biserica Romano-Catolică din Australia, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Unitariană din Australia”. [Documentul complet se găseşte la pagina de internet a NCCA: www.ncca.org.au/_data/page/2/A_National_Covenant_July_041.doc].
Aceasta înseamnă că ierarhii ortodocşi din Australia, cu părtăşia Constantinopolului, Damascului şi Bucureştiului, au recunoscut existenţa botezului în sine în confesiunile neortodoxe. Fără precedent în Ortodoxie, acest acord este identic cu hotărârile Conciliului II Vatican, care afirma: „oricine crede în Hristos şi a fost botezat după o rânduială, se află într-o comuniune, încă nedesăvârşită, cu Biserica Catolică [...] toţi cei care se mărturisesc credincioşi, prin botez sunt încorporaţi în Hristos; din aceste pricini, aceştia sunt primiţi ca fraţi de fiii Bisericii Catolice”. [Decree on Ecumenism, chapter 1, number 3.] „Botezul este, atunci, legătura sacramentală de unitate, cu adevărat temelia comuniunii între toţi creştinii” [Directory on Ecumenism, capitolul 2, numărul 11.]
Ideile prezentate de către aceşti teologi şi ierarhi ortodocşi sunt limpede în acelaşi ton cu cele susţinute de teologii romano-catolici, păreri ce s-au dezvoltat îndeosebi după cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican. Sunt viziuni ce contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi sfidează Sfintele Canoane. Mai presus de toate, sunt viziuni care nesocotesc însemnătatea credinţei în ce priveşte unitatea – orice fel de unitate, fie că este numită „nedeplină” sau „deplină”, precum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când toţi cred asemenea, atunci este unire”. [Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la Efeseni, 11.3, P.G. 62-85.].
Mărturia Patristică asupra problemei botezului ereticilor nu a fost disputată niciodată, în pofida recentelor pretenţii care afirmă contrariul. Sfântul Atanasie cel Mare de pildă, a privit dreapta credinţă ca fiind începutul adevăratului Botez dătător de har. Cuvintele sale arată lămurit gândirea Sfinţilor Părinţi:
„Aşadar, Mântuitorul nu numai că a poruncit să se boteze, ci şi grăieşte mai înainte: „Învăţaţi”, iar apoi „Botezând pre ei întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”; căci dreapta credinţă vine după învăţare, iar împreună cu credinţa vine sfinţirea Botezului. Sunt multe erezii care folosesc doar numele (cuvintele), însă nu în chip potrivit, precum am zis, nici cu credinţă grăitoare; prin urmare, apa pe care ei o întrebuinţează este fără de folos, lipsită fiind de bună-cucernicie, încât cel ce se udă de ea este mai degrabă întinat de necredinţă decât răscumpărat”. [Sfântul Atanasie cel Mare, A doua cuvântare împotriva Arienilor, P G, 26.]
Dar iată încă un acord ecumenist: biserica evanghelică din Germania (EKD) – denominaţiunea predominant protestantă, şi patriarhia ecumenică a Constantinopolului au semnat o declaraţie comună prin care îşi recunosc botezul una alteia. Acordul a fost rezumat într-un articol apărut la 6 octombrie 2004, în Ştirile Ecumenice Internaţionale (Ecumenical News International), după cum urmează: „În urma acordului anunţat după întrunirea din septembrie de la Istanbul, creştinii care se convertesc de la o denominaţie la alta nu vor mai fi botezaţi din nou. Deşi între bisericile noastre încă nu există comuniune, îi privim pe membrii celeilalte ca fiind botezaţi, iar în cazul unei schimbări de credinţă, respingem efectuarea unui nou botez”. Declaraţia a fost semnată de către mitropolitul Augustin al Germaniei din partea Patriarhiei Ecumenice, respectiv Rolf Koppe conducătorul relaţiilor externe, din partea EKD.
Dr. Dagmar Heller, reprezentantul EKD responsabil cu ecumenismul a declarat: „În timpul negocierilor, mitropolitul Augustin a arătat cum de mulţi ani în Germania, patriarhia ecumenică nu a botezat noii convertiţi. Însă semnarea acestui document contribuie la reducerea neînţelegerilor şi prejudecăţilor”. În acelaşi an, o importantă conferinţă susţinută de Consiliul Mondial al Bisericilor a subliniat însemnătatea recunoaşterii reciproce a botezului, considerată de unii a oferi în momentul de faţă cea mai promiţătoare cale de promovare a unirii bisericilor. Legat de acestea, în anul 2003 secretarul general al CMB de atunci, Konrad Raiser, „proorocea”: „Va avea loc o Revoluţie copernicană în dialogul ecumenic dacă bisericile îşi vor recunoaşte cu adevărat botezul una alteia”.
Trebuie observat că spre deosebire de acele hotărâri de la Balamand şi din S.U.A., acest acord a fost ratificat în Fanarul Constantinopolei şi semnat de episcopul unei biserici locale. În trecut, pentru a linişti criticile, s-a spus că aceste hotărâri ecumeniste erau doar sugestii făcute de teologi în cadrul dialogurilor şi nu hotărâri ale episcopilor locali. La înţelegerile iscălite în Germania şi în Australia, avem de-a face nu cu comisii de teologi sau cu acorduri teologice care nu sunt încă puse în aplicare, ci cu eparhii locale (biserici) sub episcopi care semnează mărturisiri de credinţă. Aceştia din urmă „cred şi mărturisesc” o identitate între Botezul Ortodox şi cel eretic, socotindu-le deopotrivă „un botez” din Simbolul Credinţei (Crezul de la Nicheea). Aceasta este o tăgăduire directă a credinţei fiecărui creştin ortodox „întru un botez spre iertarea păcatelor” şi a credinţei că „una biserică” din Crez este Biserica Ortodoxă.
Fiecare creştin ortodox trebuie să-şi pună acum întrebarea: Crezi şi mărturiseşti că botezul ortodox şi cel neortodox sunt unul şi acelaşi – sunt amândouă „un botez spre iertarea păcatelor”? Dacă se crede că „unul botez” mărturisit în Simbolul Credinţei este acelaşi cu acel „botez” săvârşit de neortodocşi, înseamnă că şi „una Biserică” este asemuită cu o „biserică” căreia îi aparţin şi neortodocşii.
Mai mult, dacă neortodocşii sunt botezaţi întru moartea şi învierea lui Hristos şi s-au „îmbrăcat cu Hristos” în botez, atunci nu le lipseşte nimic din Harul lui Dumnezeu şi, nu îi împiedică nimic să se împărtăşească cu Sfintele Taine împreună cu Ortodocşii. Căci dacă adevărul dogmatic nu mai este un criteriu pentru apartenenţa la Biserică, nu mai există motive pentru a ne opri de la unire.
Însă mărturia Sfintelor Canoane şi a Sfinţilor Părinţi este limpede. Canonul Apostolic 46 spune: „Episcopul sau preotul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că «ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce părtăşie are cel credincios cu cel necredincios?»” (II Corinteni 6:15) iar Canonul Apostolic 47 hotărăşte: „Să se caterisească episcopul sau preotul, ce va boteza din nou pe cel ce are Botez după adevăr, sau de nu îl va boteza pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, şi să se socotească drept unul ce-şi bate joc de Crucea şi de moartea Domnului şi nu osebeşte pe ierei (preoţi) de falşii preoţi”.
Vrem să menţionăm că articolul de faţă nu vrea să condamne numai recunoaşterea botezului altor confesiuni de către biserica oficială, ci şi recunoaştera botezului acesteia de către majoritatea vechi-calendariştilor. Recunoscând botezul bisericii oficiale, recunoşti doctrina acesteia, recunoşti toate botezurile pe care aceasta la rândul ei le recunoaşte.