10 Fevruarie – Sfântul Mare Mucenic Haralambie, unul dintre miile de preoţi creştini care nu şi’au tăiat podoaba bărbătească, adică barba

«Toată Ellada cea cu numele lui Hristos numită, se făleşte astăzi, pentru că a câştigat capul tău, izvorând ca un izvor râurile tămăduirilor şi bogăţie nesfârşită şi Dar nici odinioară deşertat, carele goneşte boala ciumei cea mult stricăcioasă, de la oamenii cei ce te fericesc pre tine».

Stihoavna Sfântului, a doua Stihiră,

10 Fevruarie

«Toţi credincioşii să năzuim la capul cinstitului Mucenic; căci Stăpânul tuturor, prea mare Dar a dat acestuia. Pentru carele izgoneşte draci, conteneşte boale şi dărueşte tuturor celora ce’l pipăe, sănătate, întărire şi milă».

Al doilea Canon al Sfântului,

primul Tropar, Peasna a 9-a,

10 Fevruarie

Atunci când creştinii simpli susţin că bărbatul trebuie să nu’şi taie barba pentru că aceasta reprezintă  „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cei care au câteva cunoştinţe teologice, îi contrazic afirmând că Dumnezeu este Duh şi nu are barbă, iar omul se aseamănă cu Ziditorul său nu după trup, ci după duh, adică atunci când a fost zidit a primit harismele duhovniceşti pe care le are Acelaşi: bunătate, dragoste, înţelepciune, voinţă liberă, etc. Trebuie să menţionăm că acest lucru nu îl neagă nimeni; însă nu putem uita că Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, a luat chip de om. «Pentru că pre carii au cunoscut mai nainte, au şi rânduit mai nainte tocma la faţă chipului Fiiului Lui, ca să fie El dentâiu născut întru mulţi fraţi». Râmleani VIII, 29 «Αcela ce zice a rămânea întru El, datoriu iaste după cum Acela a umblat şi el aşa să umble». 1 Ioan II,6 Biblia Bucureşti 1688 Şi din toată multitudinea de monumente literare, iconografice sau tradiţionale, nu reiese nici cât de puţin că în timpul petrecerii Sale pe pământ Şi’ar fi tăiat barba. Mai spune şi Marele Apostol Pavel în multe din epistolele sale, că Hristos este prptotipul nostru, exemplul pe care trebuie să’l urmăm, înaintaşul pe urmele Căruia trebuie să păşim. «…ca viaţa lui Iisus să să arate întru trupul nostru cel pământesc». 2 Corintheani IV, 11 şi «Asămănători  mie fiţ, ca şi eu lui Hristos». 1 Corintheani XI, 1 Deasemenea, însuşi Pavel se dă pe sine şi pe ceilalţi Apostoli ca pildă şi îndeamnă pe creştini să’i urmeze. «Rog dirept aceaea pre voi, următori mie vă faceţi». 1 Corintheani IV, 16 «Împreună asămănători fiţ mie, fraţilor, şi socotiţ pre ceia ce aşa umblă, după cum aveţ pildă pre noi». Filipiani III, 17, şi « … ca pre noi chip să ne dăm voao, ca să vă asămănaţi noao». 2 Soloneani III, 9 Ori slujitorii noului calendar îl au ca prototip mai degrabă pe papa, decât pe Hristos. Cum este icoana Domnului Hristos şi a Sfinţilor Săi Apostoli şi cum este chipul faraonilor, al papei şi a papistaşilor neocalendarişti? Un lucru pe care nu’l ştiu oamenii simpli este acela că ori de câte ori un preot îşi pune epitrahilul pe grumaz, spune următoarea rugăciune: „Binecuvântat este Dumnezeu, Carele varsă harul Său preste preoţii Săi, ca mirul pre cap, Cela ce se pogoară pre barbă, pre barba lui Aaron, Carele se pogoară pre marginea veşmintelor lui…”. Deci harul se pogoară precum mirul, iar mirul după ce se toarnă pre cap, se prelinge pe barbă şi apoi pe veşminte. Întrebarea se pune astfel: Când preotul nu are barbă, se pogoară harul? Mai vedem în zilele noastre slujitori care îşi jupuesc feţele şi îşi aranjează bărbile precum cei de la circ, nevoind să ia aminte le Legea Domnului , care zice: «Să nu faceţi creţ den chica capului vostru, nice să stricaţi faţa barbei voastre». Preoţia XIX, 27 sau în special pentru preoţi: «…şi faţa barbei să nu o rază…» Preoţia XXI, 5; iar când Dumnezeu a descoperit Proorocului Ieremia neamurile pe care le va pedepsi, a enumerat «…şi pre tot tunsul denaintea feaţii lui». Ieremia XXV, 23 De asemenea zice că mânia Sa va cădea «…şi preste tot cela ce tunde  împrejur ceale de la faţa lui…» Ieremia IX,25 (barba şi mustăţile) Atât Sfântul Mucenic Haralambie, cât şi toţi Sfinţii care au slujit la Altarul Bisericii Ortodoxe, dar şi cei care nu au fost clerici, au purtat cu demnitate podoaba bărbătească, iar Sfintele lor Icoane stau ca mărturie spre mustrarea papistaşilor care din pricina mândriei, ori le este ruşine să arate că sunt urmaşii lui Hristos, ori sunt nemulţumiţi de felul în care Dumnezeu i’a făcut şi de aceea vor să se asemene femeilor.

2 Fevruarie - Întâmpinarea Domnului, Liturghie cerească după vechiul calendar

In Cartea Minunile Maicii Domnului este relatată povestirea de mai jos. Din această vedenie se cunoaşte că cerul este într’o deplină conglăsuire cu Sfânta Biserica cea de pe pământ. Cu alte cuvinte, Mântuitorul, Maica Domnului, Îngerii, Proorocii, Apostolii, Ierarhii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi sfinţii sunt “stilişti” şi nicidecum neocalendarişti.

MINUNEA a 50-a

Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe Hristos în rai, slujind Liturghie

Scrie Chesarie în Dialogul lui cum şi alţi dascăli, zicând că, într-un oraş al Franţei, era o fecioară cucernică şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte îmbunătăţită cu viaţa mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Că nu mânca altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu se plângea de boala ei ci mai mult încă se bucura şi slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici vremelnic, ca să o fericească dincolo veşnic. Numai că foarte se amăra şi se mâhnea că nu putea să se ducă sărbătoarea la Biserica Domnului, ca să asculte sfânta slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai ales spre praznicele (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte; însă, dacă cu trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa, niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de Psalmi şi dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea scrisa mai jos se va vedea. Pentru că unii, rugându-se în biserică cu limba, păcătuiesc cu mintea, şi astfel îşi întinează cugetul inimii lor. Iar pururea pomenita aceea, neputând ca să fie cu

trupul, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi auzind laudele îngerilor se veselea. Deci, într-o zi, fiind praznicul „Intâmpinării Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu sfintele

icoane prin târg tot norodul: bărbaţi, femei şi copii, spre slava şi mărirea Preasfintei. Atunci, acea fericită bolnavă, avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune (litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de

mulţumirea aceasta duhovnicească. Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor

puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor, Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi cîte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu

celelallte fecioare. Atuncea văzu pe Mântuitorul şi împăratul nostru

Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în vestminte prea luminate, strălucind mai mult decât soarele, cu coroană împărătească şi arhierească prea strălucită şi de mult preţ. Iar de-a dreapta Lui stătea împărăteasa Maica Lui cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe împărăteşti că se lumina toată oastea aceea fericită, care într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite

praznicului cu un preadulce viers, neasemănat şi negrăit de frumos.

Iar ajungând la o mare şi prea frumoasă biserică, au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare prea dulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă să o poată spune vreo limbă omenească. Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte. Iar din afară cântau îngerii Antifoanele; apoi marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „Fraţilor, fiţi fără de toată grăirea împotrivă” şi celelalte. Iar grăitorul de Dumnezeu Luca a cântat Sfânta Evanghelie, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe Iisus Pruncul”. Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau Preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le ţineau în mâini. Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi cunoscând că trebuia să se întoarcă iar la pământul oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti strălucite. Deci, după ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi se grăbea ca sa se ducă însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis: „Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”. Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu voia să i-o dea ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată. Şi în cearta aceea luând sfârşit vedenia cea întrutot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut minunile cele preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate felurile de boli se vindecau. Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie sufletească încât se arăta înger şi nu om. Deci, trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără trup, nematerială petrecând, s-a dus ca să dobândească, cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

Şi asemenea descoperiri ale Liturghiei cereşti sau îngereşti trebuie să fi fost multe; atât de multe, încât vechii pictorii au introdus regula de a se picta această Liturghie chir în turla bisericii, de jur împrejurul Pantocratorului. Dacă în ceruri se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie precum şi pe pământ, oare în 1924 s’a schimbat calendarul şi în cer? Dacă răspunsul este nu, înseamnă că cei care urmează calendarul nou, nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu cei de sus. Ştiu că ni se va spune că în Împărăţia lui Dumnezeu, nu este noapte, nu este zi, totul este înafara timpului. Aşa este, dar cu toate acestea, istorisirea de mai sus, ne încredinţează că cerul şi pământul sunt într’o deplină comuniune duhovnicească.

2 Fevruarie - Întâmpinarea Domnului, şi această Sărbătoare vădeşte neocalendarismul ca fiind erezie

«Astăzi  Mântuitorul, ca un prunc S’a adus în Biserica Domnului şi cu bătrânele mâini, L’a primit pre El bătrânul».

Prima Stihiră la Stihoavna Praznicului, Vecernia mică,
2 Fevruarie

«Datu’mi’ai mie, strigat’a Simeon, bucuria mântuirii Tale Hristoase; primeşte pre slujitorul Tău cel trudit în umbră, pre tăinuitorul de sfinţenie, propoveduitorul Darului celui nou, carele ce laudă te slăveşte».

Al doilea Tropar la Peasna a 9-a, Canonul Praznicului

2 Fevruarie

În Legea Veche intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor o dată pe an. Când intra? Nu oricând ar fi voit, ci în săptămâna Sărbătorii Înfingerii Corturilor, iar aceasta, potrivit Legii lui Moisi, se ţinea în a doua jumătate a lunii a şaptea. Dacă luăm în considerare că după Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Damaschin şi alţi sfinţi, prima lună a anului este Nisan, adică Martie, căci atunci a zidit Dumnezeu lumea, după cum se şi vede că primăvara începând cu luna Martie toate se retrezesc la viaţă, atunci a şaptea lună este Septembrie. Deci în săptămâna Înfingerii Corturilor fiind rândul Arhiereului Zaharia să intre în Sfânta Sfintelor pentru a curăţa jertfelnicul şi a aduce jertfa cea de tămâiere, i s’a arătat înăuntru Arhenghelul Gavriil şi i’a proorocit naşterea Sfântului Ioan, Cinstitului Înaintemergător. După încheierea săptămânii de slujire, Elisaveta, soţia Arhiereului a luat în pântece, eveniment prăznuit de Biserica Ortodoxă la 23 Septembrie. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că în a şasea lună de când aceasta rămăsese însărcinată, acelaşi Arhanghel a fost trimis la Fecioara Maria ca să’i binevestească zămislirea în pântecele său a Fiului lui Dumnezeu. De la 23 Septembrie, şase luni s’ar împlini la 23 Martie; dar având în vedere că acum Fevruarie nu are 31 de zile precum de demult, deoarece împăraţii au luat trei zile şi le’au adăugat la Iulie, la August şi la Ianuarie, pentru că acelea aveau câte 30, atunci şase luni de la zămislirea Elisavetei se împlinesc pe 25 Martie, zi în care Biserica Ortodoxă prăznuieşte Buna Vestire (Adăugăm la 23 numai două zile, pentru că una s’a dus de la Fevruarie la Ianuarie şi nu e în minus). Apoi, dacă la 25 Martie adăugăm 9 luni de sarcină, ne dă 25 Decembrie, Naşterea Domnului. A 8-a zi, 1 Ianuarie, Tăierea împrejur. A 40-a zi, 2 Fevruarie, Întâmpinarea Domnului, cănd Părinţii Săi au dus la Biserică jertfa de curăţire şi L’au înfăţişat ca Prunc Preotului.

Toate aceste evenimente evanghelice, au fost bine meditate de Sfinţii Părinţi şi s’a stabilit comemorarea lor ca Praznice bisericeşti exact în ziua când au avut loc, avându’se ca reper calendarul iulian. Pe baza exactităţii zilelor de prăznuire, Sfinţii Imnografi ai Bisericii, au alcătuit cântările bisericeşti, prin care Biserica în zilele respective preamăreşte pre Dumnezeu şi comemorează evenimentul evanghelic. Multe din aceste imne, precum şi cel de mai sus, folosesc cuvântul „astăzi”. Înlocuindu’se calendarul iulian cu cel grigorian, e uşor de înţeles că zilele acestor sărbători nu mai corespund cu adevărul. Dacă se aduce ca argument minciuna papistăşească cum că isimeria se pogoară şi trebuia schimbat calendarul, noi răspundem că nu se pogoară, ci întotdeauna este la 7/8 Martie deoarece luna a fost zidită în ziua a 4-a, plină, adică în faza de isimerie. Deci, isimeria este la 4 Martie; dar deoarece după cum s’a spus s’au luat trei zile de la Fevruarie, ne dă 7 Martie, 8 în anii bisecţi. Această isimerie este mereu nestrămutată, deoarece luna, soarele şi pământul sunt zidiri ale lui Dumnezeu; ori Dumnezeu niciodată nu face ceva cu eroare, sau nedesăvârșit. Dacă ar fi adevărat că se pogoară isimeria, atunci ar trebui să se ajungă să fie noapte fără lună şi zi cu lună şi cu soare, sau zi fără soare şi noapte cu soare şi cu lună. 

Ca dovadă că nu se pogoară isimeria, mai avem şi Ciclul Pashal de 532 de ani, potrivit căruia Sfintele Paşti se prăznuiesc după Hotărârea Întâiului Sinod Icumenic de la Nikeea, adică în fiecare an în prima Duminică de după Luna plină a primei Luni ce se naşte după isimerie şi niciodată înainte de 22 Martie sau după 25 Aprilie. Cum se face că niciodată pentru a afla data Sfintelor Paşti nu urmărim mersul lunii, ci ne uităm în Tabelul Ciclului Pascal perpetuu şi întodeauna data menţionată acolo se potriveşte în prima Duminică de după Luna plină a primei Luni ce se naşte după isimerie? Înseamnă că isimeria nu se pogoară niciodată. Dacă acceptăm că isimeria se pogoară, atunci toată Rânduiala şi Tradiţia de veacuri a Sfintei Biserici se răstoarnă: şi data Paştilor, şi şirul anual al Duminicilor, şi zilele Sărbătorilor, şi Tipicul, şi Posturile. Deci calendarul nu este numai un simplu ceas al vremii aşa cum spun unii „mari duhovnici” neocalendarişti, ci este dreptarul după care Biserica slujeşte, bineînţeles nu timpului, ci Ziditorului timpului. 

De asemenea, se mai aude afirmaţia: „Calendarul nu este dogmă”. Da, nu este o dogmă, dar este „aparatul” cu ajutorul căruia se verifică „ortodoxia” dogmelor de gradul II (dacă le’am putea spune aşa): Paşti, Duminici, Sărbători, Tipic, Tradiţie, Posturi. De aceea Sinoadele Panortodoxe au anatematisit orice înnoire sau reformă calendaristică, fie ea de sorginte papală, patriarhală sau chiar îngerească. Dar dacă introducerea calendarului papistăşesc s’a înfăptuit în primul rând, pe baza minciunii că cel iulian este depăşit astronomic, şi în al doilea rând pentru a se deschide larg porţile spre ecumenism, oare nu suntem îndreptăţiţi să credem că fie dogmatică, fie chiar şi nedogmatică, inovaţia este satanică?

25 Ianuarie - Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Patriarhul Constantinopolului şi întoarcerea oamenilor şi a bisericilor la Ortodoxie



«Cu praştia dumnezeeştilor tale cuvinte, de Dumnezeu însuflate, cu putere preaslăvite, ai împrăştiat ca pre un lup pre Arie şi departe l’ai gonit de la turma lui Hristos, păstorule prea bune, păzind oile tale întru păşunea Treimii; pentru aceasta pre tine te cinstim, păstorule al păstorilor Grigorie».

A patra stihiră a Sfântului, Vecernia mică

25 Ianuarie

«Cela ce te’ai învăţat cele dumnezeeşti din dumnezeeasca şi mai presus de minte însuflare, cuvioase Părinte şi spre împreunarea cea cu ştiinţă neajunsă a acelora, cu taină te’ai săvârşit, după datoria ta cea nemăsurată; prea fericite Părinte, pre tine te fericim».

Al patrulea tropar la Peasna a 9-a, Al doilea Canon al Sfântului,
25 Ianuarie

Pemenirea Sfântului Grigorie ne aduce aminte că un ierarh ortodox are datoria de a lupta cu putere pentru protejarea Bisericii lui Hristos de atacurile ereticilor, pentru întoarcerea în sânul Bisericii a celor căzuţi în rătăcire şi nu în ultimul rând, pentru recuperarea sfintelor biserici luate cu de'a sila de eretici. Stihira de mai sus ne arată lămurit că Sfăntul era un aprig luptător împotriva ereticilor.
Pentru a putea realiza ce mare diferenţă există între ierarhii ortodocşi adevăraţi şi «ierarhii ortodocşi» falşi, redăm mai jos două paragrafe din viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, sfânt care este cinstit şi de neocalendarişi, sau mai bine spus necinstit prin activitatea lor pro-eretici şi nu contra-eretici cum era cea a Sfântului.
«Dar mai înainte de a merge la Bizanţ, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu’se, s’a sfârşit; şi aşa s’a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult şi cu cuvânt frumos cinstindu’l, a luat calea ce era înaintea lui şi ajungând la Bizanţ, cetatea cea împărătească, l’au primit drept-credincioşii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuţinată şi numărul credincioşilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetăţii se dusese pe urma eresului şi toate Bisericile lui Dumnezeu cele mari şi frumoase le ţineau ereticii; numai una mică şi veche, a Sfintei Anastasia, nebăgată în seamă de dănşii, era lăsată dreptcredincioşilor; ... drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu praştia cuvântului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările şi dogmele lor, pe care le rupea ca pe nişte pânze de păianjen; şi în toate zilele întorcea pe mulţi de la credinţa cea rea către dreapta credinţă; apoi, cu cuvintele cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu, în puţină vreme a înmulţit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putinţă a se număra. Iar numărul ereticilor se împuţina din zi în zi şi se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David şi a lui Saul: casa lui David se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul slăbea».
Trebuie subliniat că astăzi nici un episcop neocalendarist nu se străduieşte să smulgă sufletele din ghearele ereziei. Într'un timp foarte scurt Sfântul Grigorie a întors atâta lume la Ortodoxie, iar cei de azi, nu numai că nu întorc, ci susţin cauza ereticilor şi prin prietenia cu ei îi încurajează. Dialogule ecumenice nu urmăresc cauza ortodoxă, ci cea ecumenică, antihristică, drăcească.

25 Ianuarie - Sfântul Ierarh Vetranion, Episcopul Tomisului şi ierarhii ecumenişti

Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadochian. El a ocupat scaunul Episcopiei Tomisului, Constanţa de azi, prin anul 360, dovedindu'se un devotat păstor al turmei lui Hristos şi aprig apărător al credinţei ortodoxe nicheene. Ducea o viaţă ascetică de sfinţenie şi se împotrivea cu dârzenie să nu pătrundă arianismul în hotarele eparhiei sale, care se întindea între Dunăre şi Marea Neagră.

Despre acest episcop sfânt au scris doi vestiţi scriitori bisericeşti - Sozomen şi Teodorit al Cirului. Astfel Sozomen vorbeşte de vizita împăratului arian Valens (364 - 378) la Tomis, în anul 369, pe când se întorcea dintr'o expediţie împotriva goţilor. Autorul spune în a sa "Istorie bisericească" că împăratul a intrat în biserica episcopală şi a cerut episcopului Vetranion să intre în comuniune cu arienii pe care îi simpatiza şi să slujească împreună cu ei. Marele episcop a apărat dreapta credinţă şi "a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca".

Apoi, bunul păstor al turmei lui Hristos s'a retras cu credincioşii săi într'o altă biserică din Tomis, lăsând pe împărat singur. Împăratul, mâniindu'se, a încercat să'l exileze, dar îndată a revenit de teamă să nu se răscoale "sciţii" din Dacia Pontică. Aceiaşi înfruntare avea s'o pătimească Valens după câţiva ani în Chesaria Capadochiei, din partea Sfântului Vasile cel Mare († 379), care era bun prieten şi probabil părinte duhovnicesc al Sfântului Vetranion.

Sozomen îşi încheie relatarea sa cu următoarele cuvinte: "Iată în ce chip a înfruntat Vetranion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat destoinic şi renumit prin viaţa sa virtuoasă, precum mărturisesc şi sciţii înşişi". Teodorit, episcopul Cirului, spune şi el: "Iar Vetranion, fiind împodobit cu tot felul de virtuţi şi încredinţându'i'se sarcina de arhiereu peste cetăţile din Sciţia (Dacia Pontică), şi'a înflăcărat cugetarea cu râvnă şi a înfruntat stricarea învăţăturilor dreptei credinţe şi fărădelegile comise de Valens împotriva dreptcredincioşilor...".

Cu puţin înainte de anul 381, Sfântul Episcop Vetranion şi'a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar în anul 1992, Biserica Ortodoxă Română l'a canonizat, trecându'l în rândul sfinţilor.

Ruşine! Canonizează sfinţi ca şi cum fără aprobarea lor sfinţii n'ar fi sfinţi, dar prin faptele lor îi batjocoresc pe sfinţi.

Sfântul Vetranion era aprig apărător al credinţei ortodoxe nicheene; probabil aşa sunt şi episcopii care l'au canonizat.

Câtă diferenţă între Sfântul Vretanion care se împotrivea cu dârzenie să nu pătrundă arianismul în hotarele eparhiei sale şi ierarhii neocalendarişti catre l'au primit pe ereticul papă cu mare cinste.

Marele episcop a apărat dreapta credinţă şi "a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca". Probabil aşa vorbesc şi ierarhii bor în la adunările ecumeniste.

Deasemenea, Sfântul Vretanion a înfruntat stricarea învăţăturilor dreptei credinţe, iar cei care l'au canonizat, ei înşişi nu mai au dreapta credinţă.

21 Ianuarie - Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul şi maicile plecate de la Brâncoveni

„Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă.” Sfântul Maxim Mărturisitorul

Pentru că cei din Patriarhia Română ne condamnă că am fi ieşit în afara Bisericii Ortodoxe trecând la „sectarii stilişti”, găsim din nou necesar să lămurim ce înseamnă Biserica Ortodoxă şi cât de importantă este comuniunea cu o ierarhie cu adevărat ortodoxă în Biserică.

Iată contextul în care Sfântul Maxim Mărturisitorul a definit Biserica Sobornicească:

„Atunci când toţi patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit monoteliţi, Sfântul Maxim, care era simplu monah, nu a primit să se împărtăşească cu ei. Pentru el problema nu era aceea a „canonicităţii” acestor biserici, ci înainte de toate aceea a Ortodoxiei lor.

Fără credinţa cea dreaptă, la ce ar folosi presupusa lor „canonicitate”? Când trimişii patriarhului au venit la el în temniţă, au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite:

– De ce Biserică ţii? L-au întrebat trimişii. De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!

Iar sfântul a grăit:

– Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi.

Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze.”

Observaţi aşadar că şi în acea vreme majoritatea ”ortodocşilor” se uniseră cu erezia. Oare Bisericile oficiale nu-l numeau pe Sfântul Maxim, ca şi pe noi, ”eretic” şi ”sectar”? -n.n.

„Mai apoi, când patriarhul Romei care era încă ortodox, în ciuda spuselor trimişilor Patriarhatului, a condamnat monotelismul patriarhilor răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de credinţa ortodoxă, patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”.

Sfântul a mai spus:

– Au fost depuşi şi lipsiţi de treapta preoţiei în sinodul local ce s-a întrunit de curând la Roma. Ce Taine mai pot ei săvârşi? Sau ce duh va coborî asupra celor ce sunt hirotoniţi de ei?

Vrăjmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:

– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?

Iară Sfântul, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:

– Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.”

Zis-au lui:

– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine.

Cuviosul răspunse:

– Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el.

Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă”.

Or, prin aceste cuvinte Sfântul Maxim spune clar că fiind anatema şi îngerii, dacă ar propovădui altceva, cu atât mai mult cei ce debitează erezii nu se mântuiesc.

„Cu alt prilej, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfântul Maxim:

– Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?

– Nu voi intra, a răspuns Sfântul.

– De ce? a întrebat Eparhul.

– Deoarece a încălcat hotărârile Sinoadelor Ortodoxe, a spus Sfântul Maxim.

Eparhul a continuat:

– Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor sinoade rămân în dipticele Bisericii noastre?

– Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor? l-a contrazis Sfântul.”

Întrebarea este valabilă şi astăzi pentru Bisericile oficiale: ”Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor?” Credibilitate? Poziţie? Tronuri? Bani mulţi? Grade? -n.n.

Cum se vede, poziţia Sfântului Maxim este clară, de unde şi numele de Mărturisitorul: deci criteriul Ortodoxiei este credinţa apostolică, scripturistică şi patristică, iar nu patriarhii, nici Bisericile locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mai mărturisească credinţa transmisă până atunci, trebuie să ne rupem de ele, trebuie să ne îngrădim, pentru că au încetat să mai aibă autoritatea dată de Hristos

Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii.” (Surse: 1) Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol, Patric Ranson şi 2) Ortodoxia şi Ecumenismul Modern, Conferinţa Interortodoxă, Maxim Maretta,).

Iată şi marea deosebire dintre ei: Sfântul Maxim a mustrat numai, din zel pentru mântuire, iar ceilalţi s-au purtat drăceşte, viclean, făţarnic, vrăjmăşeşte, crud, antihristic.

„După ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, Sfântul Maxim a fost anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce «nebuni arată a fi pe cei înţelepţi» şi «din gura pruncilor săvârşeşte laudă», i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi

mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor.

După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, l-au închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucurie sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.”