11 Aprilie - Sfântul Ierarh Calinic, Episcopul Râmnicului şi schimbarea calendarului

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc unde a recomandat înlocuirea calendarului iulian cu cel grigorian. La Sinod a luat parte şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica fiind şi unul dintre cei mai mari luptători pentru păstrarea adevăratei credinţe. S'a opus categoric acestei inovaţii şi părăsind sala a spus: ,,Eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti”. Astfel nu s'a reuşit atunci introducerea calendarului papal, introducere impusă de francmasoni.

Deci văzând că ierarhii se opun, s'a recurs la o altă tactică mult mai eficientă, impunându'se adoptarea unui decret care stabilea că toţi arhiereii trebuiau să aibă o licenţă în teologie, căpătată în străinătate. În felul acesta a fost trimis şi Miron Cristea, viitorul Mitropolit primat şi ulterior Patriarh al României, să studieze la Universitatea protestantă de la Budapesta, iar viitorul Mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu, la Paris. Aşa au fost pregătiţi toţi candidaţii la principalele scaune episcopale din ţară şi aşa se pregătesc şi acum; de aceea, b.o.r. este condus astăzi de oameni catolicizaţi şi protestantizaţi, fără să aibă în ei duh ortodox.

6 Aprilie - Sfântul Ierarh Evtihie, Patriarhul Constantinopolului, un alt urâtor de eretici

«Din pruncie sugând laptele înfrânării şi petrecând pururea întru rugăciuni, ai ajuns la măsura vârstei lui Hristos cu adevărat, Ierarhe strălucite Evtihie».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar, Peasna a 3-a, 6 Aprilie

«Avându’ţi sufletul ca zăpada, te’ai asemănat îngerilor prin strălucirea bunătăţilor Părinte. Pentru aceasta veselindu’te împreună cu dânşii, dănţuieşti strigând: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri».

Canonul Sfântului, primul Tropar,
Peasna a 7-a, 6 Aprilie

Vieţile Sfinţilor ne relatează că acest sfânt, încă înainte de a fi episcop, luând parte la un Sinod local din Constantinopol, a susţinut cu tărie că ereticii trebuie anatematisiţi chiar şi după moarte. Această poziţie a sa, a plăcut mult atât Împăratului, cât şi celorlalţi Părinţi şi atunci când s'a ivit nevoia unui cadru pentru a ocupa tronul de Patriarh, a fost propus cu sfat de obşte, chiar el. Câtă deosebire între poziţia ortodocşilor de odinioară faţă de eretici şi a "ortodocşilor" de astăzi, care se străduiesc să umple minţile celor simpli cu doctrina ecumenismului:  şi anume aceea că toate liftele se închină aceluiaşi dumnezeu şi într'un fel sau altul, toţi deţin câte o parte de adevăr; numai unindu'ne vom putea spune că deţinem adevărul întreg. Ce hulă grozavă! Iar bieţii oameni cred: sau dacă nu cred, tac şi stau acolo, făcându'le plecăciuni.  

6 Aprilie - Sfântul sfinţit Mucenic Irineu, Episcopul Sirmiumului, un vrednic înaintaş al neamului nostru

La începutul secolului al IV-lea, păstorea la Sirmium (azi Mitroviţa), reşedinţa provinciei romane Pannonia Inferior, un episcop cu numele de Irineu.

În urma mai multor edicte potrivnice noii credinţe, a început în provinciile dunărene ale Iliricului, unde creştinii erau numeroşi, cea mai grea persecuţie cunoscută până atunci în Imperiul Roman. Astfel a fost arestat de către prigonitori şi Episcopul Irineu.

Din actul sau martiric, alcătuit după procesul-verbal de judecată, aflăm că Sfântul Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium; el avea familie şi copii în vârstă fragedă. Era deci un episcop tânăr.

Provus – guvernatorul provinciei – i-a poruncit Sfântului Irineu să se supună poruncilor împărăteşti şi să jertfească zeilor, renunţând la credinţa sa în Domnul Iisus Hristos. Dar alesul Domnului a amintit cu hotărâre adevărata credinţă: «Cel ce jertfeşte la alţi dumnezei, afară de Domnul, să se piardă!» (Ieş, 22, 20). Demnitarul împărătesc i-a repetat şi acestui episcop ceea ce spusese unor martiri judecaţi mai înainte: ori îşi păstrează viaţa, ca păgân, ori va muri în chinuri, ca alţi creştini. Dar fericitul Irineu, luminat de Duhul Sfânt, i-a precizat: «Mi s-a poruncit să primesc mai degrabă chinurile decât să jertfesc dracillor, tăgăduind pe Dumnezeu».

Perseverând în gândurile sale diavolice, ocârmuitorul i-a repetat că, de nu jertfeşte, va porunci să fie dus la chinuri. Iar Sfântul Irineu, cu chipul transfigurat de lumina cea neînserată, i-a mărturisit: «Mă bucur de vei face-o, ca să fiu şi eu părtaş la suferinţele Domnului». Atunci nelegiuitul a poruncit să fie supus caznelor. Şi pe când îl chinuiau cu cea mai mare cruzime, Provus i s-a adresat din nou, îndemnându-l să jertfească zeilor. Dar Sfântul Irineu a răspuns că suferinţele sale sunt, în realitate, o dreaptă mărturisire a credinţei sale în Dumnezeul Căruia I-a jertfit întotdeauna.

Venind însă părinţii lui, soţia, rudeniile şi, văzând cât era de schingiuit, îl rugau să se supună poruncii păgânului. Chiar copiii lui, îmbrăţişându-i picioarele, îi ziceau: «Ai milă de noi, tată!». Toţi plângeau pentru tinereţea şi frumuseţea lui şi-l îndemnau să jertfească zeilor. Se auzeau acolo bocetele rudelor, plânsul slujitorilor, vaietele prietenilor, care, cu toţii, lăcrămau şi-l rugau: «Ai milă de floarea tinereţii tale!». Dar Sfântul Irineu, cuprins de o dorinţă mai înaltă, având înaintea ochilor porunca Domnului Care a zis: «Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 10, 33), n-a răspuns nimănui, căci se grăbea să ajungă la împlinirea chemării celei de sus.

Văzând că nu-l poate convinge cu atâtea mijloace de tortură să se lepede de credinţa în Mântuitorul şi să jertfească zeilor, Provus a poruncit ca Sfântul Irineu să fie pus sub pază la închisoare.

După oarecare timp, aflându-se din nou la judecată, guvernatorul a poruncit să fie adus iarăşi sfântul, la miezul nopţii, insistând să jertfească zeilor spre a fi cruţat de alte cazne. Iar episcopul, plin de curaj, nu s-a înduplecat: «Fă ceea ce ţi s-a poruncit, iar aceasta să n-o aştepţi de la mine!». Păgânul, mânios, a poruncit atunci ca Sfântul Irineu să fie bătut cu vergi. Iar acesta a mărturisit plin de nădejde: «Am pe Dumnezeu, Căruia am învăţat să-I slujesc din copilărie. Lui mă închin. El mă întăreşte în toate şi Lui îi aduc jertfă, iar zeilor făcuţi de mâini omeneşti nu li se cuvine nici o cinstire». Provus l-a ameninţat cu moartea. La auzul acestor cuvinte, a grăit cu nădejde: «Sunt ferit continuu de moarte, când, prin chinurile pe care crezi că mi le-ai făcut, dar pe care nu le simt, primesc pentru Domnul viaţa cea veşnică».

Întrebându-l guvernatorul din nou, dacă are soţie, părinţi şi copii, fericitul mărturisitor a susţinut că nu are. «Dar aceia pe care i-am văzut în şedinţa trecută şi plângeau, cine erau?» insistă Provus. La aceasta, Sfântul Irineu i-a răspuns că ai săi erau. Dar el are o dragoste şi mai aprinsă: «Să ştii, o Provus, că există o învăţătură a Domnului meu Iisus Hristos care spune: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37). Astfel Sfântul Irineu, privind spre cer la Dumnezeu, luând aminte la făgăduinţele Lui şi dispreţuind amăgirile lumeşti, mărturisea că el nu cunoaşte şi nu are nici un părinte, afară de Dumnezeu.

Guvernatorul a căutat atunci să-l înduioşeze cu aceste cuvinte: «Jertfeşte măcar pentru copii!». Dar mărturisitorul lui Hristos a rămas neînduplecat: «Copiii mei au acelaşi Dumnezeu pe care-L am şi eu, Care poate să-i mântuiască. Iar tu, fă ceea ce ţi s-a poruncit!». Tulburat, Provus, care se ferea să-l facă mucenic, a mai stăruit pe lângă statornicul păstor, spunându-i: «Te sfătuiesc, tinere, jertfeşte, ca să nu te dau chinurilor». «Fă ceea ce vrei, a răspuns Sfântul Irineu. Vei vedea chiar acum câtă putere de răbdare îmi va da Domnul Hristos faţă de cursele tale».

În cele din urmă, guvernatorul Provus, mânios că nu-l poate convinge să renege pe Domnul Hristos, a poruncit ca Sfântului Irineu să i se taie capul cu sabia, iar trupul său să fie aruncat în râul Sava, care se varsă în Dunăre. Sfântul Irineu, primind moartea ca pe o a doua biruinţă şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a rugat: «Îţi mulţumesc, Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin felurite pedepse şi chinuri mi-ai dat tărie şi m-ai socotit vrednic să mă fac părtaş slavei Tale celei Veşnice».

Şi, după ce a ajuns la podul care se numeşte al lui Basent, dezbrăcându-se de hainele sale şi ridicând mâinile spre cer, s-a rugat fierbinte: «Doamne Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile, ca îngerii să primească sufletul robului Tău, Irineu, cel ce moare, pentru numele Tău şi pentru poporul care sporeşte în credinţa Bisericii soborniceşti. Pe dreptslăvitorii creştini întăreşte-i în credinţa ortodoxă».

Şi astfel, fiind tăiat cu sabia de către ostaşi, a fost aruncat în râul Sava, în ziua de 6 Aprilie. Urmaşii acestora au transmis din veac în veac faptele de îngerească statornicie în credinţă şi de putere de jertfă ale Episcopului Irineu de la Sirmium.

29 Martie - Sfântul sfinţit Mucenic Marcu, Episcopul Aretusiei, un alt ierarh exemplu

«Tabăra vrăjmaşilor o ai risipit Marcu, prin chemarea lui Hristos şi prin cuvintele tale ai adunat noroade către dragostea Lui».

 Canonul Sfinţilor Marcu şi Chiril, al doilea Tropar, Peasna a 3-a,

29 Martie

 

«Asuprelile vrăjmaşilor cele meşteşugite asupra ta, până în sfârşit au slăbit; iar tu ai luat de la Dumnezeu nebiruită putere, nebiruite Marcu».

Canonul Sfinţilor Marcu şi Chiril,

al doilea Tropar, Peasna a 7-a, 29 Martie

Acest Sfânt minunat, Marcu Aretusianul, s-a născut în zilele marelui Constantin împăratul, cel care a stins prigoanele împotriva creştinilor, dând deplină libertate Bisericii lui Hristos. Şi era Sfântul Marcu plin de râvnă pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, aducând mulţime de popor la calea mântuirii, atât prin înţeleapta lui frumoasă-grăire cât şi prin chipul cel fără de prihană al vieţii sale. Drept aceea, a fost sfinţit episcop în cetatea Aretusia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Şi, iubind pe păstoriţii săi, se îngrijea de aşezarea bunei rânduieli creştine în Biserica sa şi de sporirea duhovnicească a turmei sale. Dar la anul 361, urcându-se pe tronul împărătesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepădat de credinţa creştină şi se lupta pentru întoarcerea supuşilor săi la închinarea zeilor păgâni), mulţime de creştini au răbdat chinuri fără de seamăn şi nu s-au despărţit de sfânta credinţă. Deci, ajungând trimişii lui Iulian în Sicilia a început şi acolo prigoana creştinilor. La început, lăsând loc prigoanei, Sfântul, după cuvântul Domnului, s-a sfătuit în sine să fugă în altă cetate, dar, văzând că alţii suferă, pentru el, s-a dus şi s-a predat de bună voie prigonitorilor. Şi acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Şi-l purtau pe bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bună voie, prin cetate şi una era sârguinţa păgânilor, să se întreacă în cruzime. Deci, a fost târât bătrânul pe uliţe, împins în tină, batjocorit în strigăte de ocară, dezbrăcat şi bătut, împuns cu cuţite şi cu trestii ascuţite şi cu ace, uns cu saramură, uns apoi cu miere pe trupul gol şi spânzurat sus, într-o coşniţă cu ştreanguri ca să-l ardă soarele şi să-l mănânce viespile şi albinele. Dar el, bătrân fiind cu anii, a biruit pe păgâni cu mărturisirea credinţei lui Hristos, cu atâta căldură, încât mulţi păgâni şi-au schimbat gândul şi au crezut în Hristos. În acest timp, împăratul Iulian a pierit în război şi prigoana a încetat, iar creştinii prinşi au fost eliberaţi. Şi aşa, stăruind în evlavie, măcar că slăbit de mulţimea suferinţelor, Sfântul episcop Marcu s-a săvârşit din viaţă, la 29 martie, când s-a aşezat şi prăznuirea lui, precum şi a celor dimpreună cu dânsul.
După cum se vede, acest Sfânt aparţinea jurisdicţional de Biserica Romei, pe când aceasta era ortodoxă şi urma Calendarul şi Pascalia Nicheeană. Vrem să menţionăm că astăzi în cercul catolic, când se aduce în discuţie cuvântul ortodox, ei înţeleg şi se referă la cei care urmează aşa-zisul stil vechi şi nicidecum la neocalendarişti. 

21 Martie – Sfântul Ierarh Iacov Mărturisitorul şi cărţile neocalendariştilor

«Viaţa ţi’a fost frumoasă, cuvântul tău dumnezeiesc, îndulcit cu sarea dragostei, inima prea umilită. Pentru aceasta pre tine cu credinţă te fericim».

Canonul Sfântului, primul Tropar, Peasna a 3-a, 21 Martie

 

«Cu blândeţea sufletului arătându’te miel al Păstorului Hristos şi de dânsul păstorindu’te întru Duhul, te’ai arătat păstor oilor celor cuvântătoare părinte, cu dânsele pururea cântând: Bine eşti cuvântat Dumnezeul Părinţilor noştri».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar,

Peasna a 7-a, 21 Martie

În Mineiul vechi la Sinaxarul din 21 Martie, scrie aşa:

Întru această lună în 21 de zile, Pomenirea prea cuviosului părintelui nostru Iacov Episcopul Mărturisitorul.

Stih: Iacove al Domnului fiind jertvitoriu,

Cu călcâiul ruşinezi pre bălaurul cel de călcâiu muşcătoriu.

În a două zeci şi una supt pământ,

Au ascuns pre Iacov cel prea sfânt.
Acesta din mică vârstă petrecând în viaţă sihăstrească, s’au curăţit pre sine cu postul şi cu cealaltă rea petrecere. Drept aceia s’au făcut Episcop, răbdând multe goane, căci fugia şi ura pre hulitorii de icoane. De aceia răbdând foamea şi setea, ş’au dat sufletul la Dumnezeu.

În Mineiul nou, scrie cu totul altfel:

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Iacob, episcopul şi mărturisitorul.

Acest sfânt părinte, petrecând viaţa sihăstrească din fragedă tinereţe, s-a făcut cu totul curat prin post şi prin toate celelalte pătimiri. Pentru viaţa lui virtuoasă a fost făcut episcop şi a suferit multe prigoane din pricină că se opunea luptătorilor împotriva sfintelor icoane. În timpul acestor prigoane pătimind cu răbdare şi luptându-se cu foamea şi cu setea, şi-a dat în cele din urmă duhul său.

Se vede clar că neocalendariştii au modificat şi cărţile bisericeşti, pentru a împrăştia printre neştiutori doctrina ecumenistă, cum că trebuie să iubim pe toţi oamenii deopotrivă, fără a ţine cont dacă ei sunt ortodocşi şi iubesc pe Dumnezeu, sau sunt eretici ori păgâni şi astfel urăsc pe Dumnezeu. Din textul de mai sus, varianta veche, se vede că sfântul Iacov fugea şi ura pe eretici; nicidecum nu organiza rugăciuni ecumenice. Acest lucru fiind ca un spin în coasta neocalendariştilor, i’a determinat să modifice textul şi în varianta nouă să scrie că se opunea ereticilor, de parcă ar fi fost lider politic din opoziţie; măcar să fi fi pus un verb mai bisericesc, cum ar fi, se împotrivea. Bineînţeles că s’ar putea spune că de a urâ pe cineva este împotriva Evangheliei şi împotriva satutului de episcop creştin şi mai ales de sfânt. Însă acest lucru îl susţin cei care încă nu au gutat din râvna cea dumnezeiască şi din zelul cel adevărat şi sfânt. Când ajungi la măsura aceea, chiar e imposibil să iubeşti pe cei care hulesc numele lui Dumnezeu, aşa cum cer ecumeniştii astăzi. Condamnă cineva pe Sfântul Iacov că era urâtor de oameni? Să citim troparele de mai sus şi vom vedea că din contră; avea cuvântul îndulcit cu sarea dragostei, inima prea umilită şi sufletul împodobit cu blândeţe. Deci, unde era de iubit, iubea, iar unde nu era de iubit, nu numai că se opunea, ci fugea şi ura.

Faptul că neocalendariştii au modificat această mică frază, nu trebuie să ne mire. Avva Pamvo în Pateric spune că „vor veni zile când creștinii vor strica Sfintele Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor Prooroci, ștergând Sfintele Scripturi”. Lucru care s’a şi întâmplat. Se mai potriveşte vreo carte cu cele vechi? Scriptura e schimbată şi răsschimbată, iar la fiecare 10 ani apare altă traducere, tot mai plină de schimbări şi modernisme. Cel puţin Psaltirea, Apostolul şi Ceaslovul sunt 75% schimbate; şi nu numai că au pus alte expresii, ci au schimbat chiar înţelesul frazei. Mai spune Avva Pamvo: „Neamul cel de pe urmă o să șteargă viețile părinților și o să scrie după voia lor”. Iată exemplul de mai sus, cu Sfântul Iacov. În consecinţă, neocalendarismul este o minciună; este axul principal al ereziei, datorită căruia maşina ecumenismului se mişcă, îndreptându’se cu paşi mari şi repezi spre iad.

13 Martie – Aducerea Moaştelor Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului şi moaştele neocalendariştilor

«De mâna silnică a fiarelor celor stricătoare de suflet, a ereticilor, fiind izgonit de la scaun şi de la mărirea şi de la turma ta, acum în turma ta ai intrat Cuvioase Nichifore».

Canonul Sfântului,

al patrulea Tropar, Peasna întâia, 13 Martie

«Dintru multe întreite valuri, ai ajuns la suflarea Duhului în limanul vieţii părinte şi povara ta cea bună o ai mântuit cu picior neudat şi acum te desfătezi întru liniştea cea de acolo».       
Canonul Sfântului, primul Tropar, Peasna a 8-a, 13 Martie

Din Sinaxarul zilei aflăm că Patriarhul Metodie când a scos din pământ moaştele Sfântului Nichifor, le’a aflat „întregi şi nestricate”. Acest lucru îl punem faţă în faţă cu ceea ce încearcă neocalendariştii să facă astăzi. Voiesc să declare sfinţi cu moaşte pe Ilarion Argatu, Ilie Lăcătuşu, Valeriu Gafencu, precum şi pe alţi mărturisitori şi susţinătri ai ereziei şi nu ai Ortodoxiei. Prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cineva pentru a putea câştiga darul sfinţeniei după moarte este aceea de a mărturisi Orttodoxia până la sfârşitul vieţii. Ori neocalendarismul nu este Ortodoxie, ci erezie; este culcuşul unde doarme liniştit ecumenismul; pentru asta a şi fost conceput. Deci, oamenii care nu mor în Corabia Mântuirii, ci în diferite bărci identice cu Arca lui Noe, dar prelucrate nu pentru a salva omenirea, ci pentru a o înneca, nu pot dobândi sfinţenia după moarte, chiar dacă sunt persecutaţi şi mor pentru nişte idealuri creştine generale. Pe lângă acest lucru, când este vorba de preoţii în libertate, nici nu încape vorbă ca aceştia să fie bărbieriţi precum faraonii şi să aibă sfinte moaşte. Biserica Ortodoxă nu are nici un sfânt fără barbă. Ca dovadă, sunt nenumăratele icoane care nici măcar una nu seamănă cu cea a lui Ilie Lăcătuşu. Fac excepţie de la regulă, Sfinţii tineri, Sfinţii spâni şi Sfinţii care au fost bărbieriţi de către prigonitori. Chiar dacă ceea ce susţinem noi pare de o mică importanţă sau chiar fără importanţă, totuşi iconografia, imnologia, istoria şi patrologia Bisericii nu dau voie să credem că poate fi altfel; şi să nu uităm că pe baza Ortodoxiei îţi dai seama dacă anumite moaşte sunt sfinte şi nicidecum invers. Însuşi Sfântul Nichifor a îndeplinit aceste condiţii: A purtat barbă ca un vrednic slujitor al lui Dumnezeu şi a mărturisit Ortodoxia până la moarte. Acum la sfârşitul veacurilor, minunile şi moaştele false sunt la modă. Cel puţin cele ale lui Argatu, sunt mult prea departe de a putea fi socotite Moaşte de sfânt. Scrieţi pe Google Ilarion Argatu sau Ilie Lăcătuşu şi veţi vedea.

5 Martie - Duminica Închinării Cinstitei Cruci şi Sfântul Mucenic Conon, dragostea creştinească şi dragostea ecumenică

«Şi chemând pre mulţime cu ucenicii Lui, zise lor: Cine va vrea după Mine să vie, să să leapede de sine şi să ia crucea lui şi să vie după Mine».

Marco VIII, 34 Biblia Bucureşti 1688

«Cu haina nestricăciunii îmbrăcându'te acum Conone slăvite, te'ai altoit din rădăcina maslinului celui sălbatec întru maslin dumeasnic şi ai adus roadă lui Hristos, pre cei ce te'au născut pre tine».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar, Peasna întâia,

5 Martie

Sfântul Conon s'a născut în jurul anilor 200, din pârinţi păgâni; însă când a ajuns la vârsta înţelegerii a fost catehizat, botezat şi împărtăşit de Arhanghelul Mihail. Apoi potrivit voii părinţilor, sîa căsătorit cu o tânără tot păgână, dar cu învăţătura sa a făcut'o să îmbrăţişeze credinţa creştină şi să se boteze. Apoi, tot datorită lui, au primit darul Sfântului Botez şi mulţi alţi compatrioţi păgâni, printre care se numără şi părinţii săi, aşa cum se aminteşte şi în troparul de mai sus. Exemplul acestui sfânt se află exact la polul opus cu povestirea care va urma. O tânără româncă a mers la catedrala mitropolitană a unuia din marele oraşe ale României şi i'a spus unuia din preoţii de acolo că urmează să se căsătorească cu un indian, pe care deja l'a convins să treacă la ortodoxie, dar îl roagă pe dânsul să'i spună mai multe, în legătură cu aceasta. Ce răspuns credeţi că a primit? "Măi fato! Pentru ce vrei tu să'l treci la ortodocşi? Indienii în credinţa lor sun mult mai credincioşi ca ortodocşii". Deci se compară dragostea duhovnicească faţă de semeni a acelui ecumenist, cu dragostea Sfântului Conon? Dar poate veţi zice că acel preot e o excepţie şi că Biserica ortodoxă Română nu susţine oficial acest lucru. Ba vă argumentez că susţine. Mitropolitul care slujeşte în catedrala cu pricina a spus la una din conferinţele preoţeşti că în cadrul rugăciunilor ecumeniste, fiecare membru al diferitelor confesiuni religioase ("creştini" şi păgîni de toate categoriile) se roagă la dumnezeul lui.  Vrasăzică în opinia acelui mitropolit doctor în teologie, sunt dumnezei pe alese, iar Hristos este unul din cei mulţi. Deci, să luăm aminte la cele spuse şi mai ales la începutul Evangheliei Duminicii a treia din Post, unde Mântuitorul Hristos spune celor care vor să'I urmeze Lui, că fiecare are de dus o cruce. În înţeles duhovnicesc, această cruce nu este altceva decât dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu putem urma lui Hristos.