5 Martie - Duminica Închinării Cinstitei Cruci şi Sfântul Mucenic Conon, dragostea creştinească şi dragostea ecumenică

«Şi chemând pre mulţime cu ucenicii Lui, zise lor: Cine va vrea după Mine să vie, să să leapede de sine şi să ia crucea lui şi să vie după Mine».

Marco VIII, 34 Biblia Bucureşti 1688

«Cu haina nestricăciunii îmbrăcându'te acum Conone slăvite, te'ai altoit din rădăcina maslinului celui sălbatec întru maslin dumeasnic şi ai adus roadă lui Hristos, pre cei ce te'au născut pre tine».

Canonul Sfântului, al treilea Tropar, Peasna întâia,

5 Martie

Sfântul Conon s'a născut în jurul anilor 200, din pârinţi păgâni; însă când a ajuns la vârsta înţelegerii a fost catehizat, botezat şi împărtăşit de Arhanghelul Mihail. Apoi potrivit voii părinţilor, sîa căsătorit cu o tânără tot păgână, dar cu învăţătura sa a făcut'o să îmbrăţişeze credinţa creştină şi să se boteze. Apoi, tot datorită lui, au primit darul Sfântului Botez şi mulţi alţi compatrioţi păgâni, printre care se numără şi părinţii săi, aşa cum se aminteşte şi în troparul de mai sus. Exemplul acestui sfânt se află exact la polul opus cu povestirea care va urma. O tânără româncă a mers la catedrala mitropolitană a unuia din marele oraşe ale României şi i'a spus unuia din preoţii de acolo că urmează să se căsătorească cu un indian, pe care deja l'a convins să treacă la ortodoxie, dar îl roagă pe dânsul să'i spună mai multe, în legătură cu aceasta. Ce răspuns credeţi că a primit? "Măi fato! Pentru ce vrei tu să'l treci la ortodocşi? Indienii în credinţa lor sun mult mai credincioşi ca ortodocşii". Deci se compară dragostea duhovnicească faţă de semeni a acelui ecumenist, cu dragostea Sfântului Conon? Dar poate veţi zice că acel preot e o excepţie şi că Biserica ortodoxă Română nu susţine oficial acest lucru. Ba vă argumentez că susţine. Mitropolitul care slujeşte în catedrala cu pricina a spus la una din conferinţele preoţeşti că în cadrul rugăciunilor ecumeniste, fiecare membru al diferitelor confesiuni religioase ("creştini" şi păgîni de toate categoriile) se roagă la dumnezeul lui.  Vrasăzică în opinia acelui mitropolit doctor în teologie, sunt dumnezei pe alese, iar Hristos este unul din cei mulţi. Deci, să luăm aminte la cele spuse şi mai ales la începutul Evangheliei Duminicii a treia din Post, unde Mântuitorul Hristos spune celor care vor să'I urmeze Lui, că fiecare are de dus o cruce. În înţeles duhovnicesc, această cruce nu este altceva decât dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu putem urma lui Hristos.

26 Fevruarie – Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei, cel care (re)boteza pe arieni

«Din scutece cu totul te’ai dat pre sineţi Domnului şi de dânsul te’ai lipit cu sufletul şi cu inima Porfirie».

Canonul Sfântului,

al doilea Tropar, Peasna întâia,
26 Fevruarie

  

«Împreună cu adunarea părinţilor eşti aşezat şi împreună cu duhurile cuvioşilor te veseleşti Părinte fericite, strigând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pre Domnul».

Canonul Sfântului,

Al doilea Tropar, Peasna a 8-a,

26 Fevruarie

Sfântul Porfirie a fost Episcop al Gazei între anii 396 şi 420; deci puţin mai târziu după cel de-Al doilea Sinod Icumenic (381). În viaţa scrisă de ucenicul său Marcu diaconul, ni se spune că acest Părinte, din cauza multelor prigoniri suferite din partea păgânilor Gazei, a mers la Constantinopol împreună cu Întâistătătorul său, Mitropolitul Ioan al Chesariei, pentru a ruga stăpânirea să poruncească dărâmarea templelor idoleşti şi încetarea jertfelor şi practicilor păgâneşti din cetatea pe care acesta din urmă i’o încredinţase pentru păstorire. În drumul lor s’au abătut pe la insula Rodos, unde auzind de la locuitori că este acolo aproape un pustnic îmbunătăţit cu numele Procopie, n’au pregetat a’l cerceta. Şi’au continuat apoi drumul spre cetatea împărătească, iar la întoarcere, «când sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cârmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cârmaciul n-a voit, spunând că este vântul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ura pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Când au trecut de acel ostrov, îndată s-a facut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temându-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfăntul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicând: "Sfătuiţi pe câirmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învaţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată. Deşteptându-se Sfântul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dânsul şi, chemând pe cârmaci, i-au zis: "Dacă vei voi să se mântuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească". Iar cârmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către danşii: "De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi". Zicând, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţând pe cârmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat». Se vede din acest paragraf al Vieţii Sfântului Porfirie, că ereticii care ven la credinţa cea dreaptă, mai întâi blesteamă eresul în care au fost şi apoi se botează. Şi trebuie să amintim că arienii botezau precum ortodocşii; dar pentru că botezul lor nu era însoţit şi de pogorârea Darului Sfântului Duh, (pentru că acesta este prezent numai în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică), numai tipul nu avea nici o valoare.
Din păcate, astăzi nu se mai ţine cont nici de pildele Sfinţilor, nici de Sfintele Canoane. Toate denominaţiunile religioase îşi recunosc Tainele între ele. Ecumenismul a făcut ca poporul să nu mai poată recunoaşte cu uşurinţă pe Biserica Mireasa lui Hristos dintre nenumăratele sinagogi desfrânate, învăluite pe dinafară în mantii albe, iar pe dinăuntru pline de erezii şi păgânisme.
Încă din 1975, arhiepiscopul Athenagoras Kokkinakis al Thiateirei şi Marii Britanii (din patriarhia ecumenică) în „Mărturisirea de la Thiateira” încuviinţată şi binecuvântată sinodal, declara că: „Toţi Creştinii cred în acelaşi Botez, prin care toţi au devenit mădulare ale Trupului Său, Biserica”. [Kokkinakis, Athenagoras, The Thyateira Confession (London: The Faith Press, 1975), p. 62.] După zece ani, teologul mirean de atunci Ioan Zizoulas (astăzi mitropolit al Pergamului), a propus discutarea „limitelor Bisericii în temeiul unităţii baptismale”. El a declarat că botezul este cel ce delimitează hotarele Bisericii, şi că toţi Creştinii sunt botezaţi. Şi continuă: „În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, se poate vorbi încă de Biserică” [Zizoulas, John D., Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement by, Sourozh Diocesan Magazine (England), august 1985, vol. 21, p. 23.].
Şase ani mai târziu, la Balamand în Liban s-a formulat de acum vestita „Hotărâre de la Balamand”. Declaraţiile sale susţin existenţa unui „botez comun”, bineînţeles sub influenţa Conciliului II Vatican: 13) … de la Conferinţele Pan-Ortodoxe şi Conciliul al Doilea Vatican, redescoperirea şi reacordarea valorii cuvenite Bisericii ca o comuniune, atât din partea ortodocşilor cât şi a catolicilor, a modificat radical perspectivele şi, astfel, atitudinile. De fiecare parte, se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea în aceleaşi taine, mai presus de toate o singură preoţie jertfind singurul Trup al lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este limpede că rebotezarea trebuie evitată.
În urma trădătoarei Hotărâri de la Balamand, Primatul Bisericii din Constantinopol a venit la rându-i cu o declaraţie de „unitate baptismală”. În Declaraţia Comună de „Chemare la Unitate” a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu din 29 iunie 1995, s-a făcut următoarea afirmaţie: „O concepţie sacramentală comună a purces, a dăinuit şi a trecut de-a lungul timpului, prin succesiune apostolică [...] Aşadar, ne îndemnăm credincioşii catolici şi ortodocşi să reîntărească spiritul de frăţietate care izvorăşte din botezul cel unul şi din participarea la viaţa sacramentală”.
Mitropolitul Maxim al Aenosului (Patriarhia Ecumenică), un susţinător înfocat al Hotărârii de la Balamand, crede şi el că învăţătura ortodoxă recunoaşte în sine botezul neortodox. El a declarat următoarele în gazeta sa eparhială: „Atunci când mărturisim credinţa întru un botez spre iertarea păcatelor, nu înţelegem prin aceasta botezul ortodox, ci orice botez creştin […] Ortodoxia şi Romano-catolicismul, cele două biserici surori din vechime continuă să îşi recunoască una alteia botezul, precum şi celelalte taine săvârşite în aceste biserici […] Rebotezarea de către ortodocşi a creştinilor botezaţi neortodox este inspirată de îngustimea minţii, fanatism şi bigotism […] Este o nedreptate săvârşită împotriva botezului creştin, chiar o hulă împotriva Sfântului şi Dumnezeiescului Duh care lucrează în orice botez creştin” [Mitropolitul Maxim al Pittsburgh-ului, The Journal of the Diocese of Pittsburgh, The Illuminator, 1995.]
Mitropolitul Maxim, episcopul Dimitrie al Xanthului, preotul Alexander Goliţin, preotul Alkiviadis Calivas, profesorul John Erickson şi alţii au fost printre reprezentanţii ortodocşi care au iscălit Declaraţia de acord Nord-Americană a Comisiei Teologice Ortodox – Catolice, asupra „Iconomiei Botezului şi Tainelor”. Emisă în 1999, aceasta a fost o încercare de a răspunde criticilor Acordului de la Balamand, şi pentru a da o replică criticilor iconomiei sacramentale. În afară de defăimarea Sfântului Nicodim Aghioritul ca „inovator” pentru învăţăturile sale în ce priveşte iconomia, Comisia a declarat următoarele: Membrii ortodocşi şi catolici ai Comisiei noastre recunosc, în ambele noastre tradiţii, o învăţătură comună şi o credinţă comună într-un singur botez, în pofida unor variaţii de practică care, credem noi, nu afectează substanţa tainei. Suntem prin urmare îndemnaţi să declarăm că ne recunoaştem unii altora botezul ca fiind unul şi acelaşi. Această recunoaştere are evidente implicaţii ecleziologice. Biserica este în sine mediu şi efect al botezului. Această recunoaştere cere fiecărei părţi participante în dialogul nostru să admită o realitate eclezială în cealaltă [...] În realitatea comună a botezului, descoperim temelia dialogului nostru, precum şi tăria şi stăruinţa rugăciunii Domnului Iisus „ca toţi să fie una”. Aici, în cele din urmă, se găseşte baza pentru întrebuinţarea modernă a expresiei „biserici surori” [Baptism and Sacramental Economy, An Agreed Statement of The North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirs Orthodox Seminary, Crestwood, New York, 3 iunie, 1999.].
O formulare a teoriei ramurilor în temeiul unui „botez comun” se găseşte şi în textul adoptat şi semnat de către ecumeniştii ortodocşi în iunie 1997 la cea de-a Doua Adunare Ecumenică Europeană a Consiliului Bisericilor Europene. Acolo citim: „În apa botezului, recunoaştem prezenţa Duhului, care este izvorul întregii vieţi şi ne face părtaşi trupului lui Hristos. Recomandăm ca bisericile [...] să caute a dobândi recunoaşterea reciprocă a botezului, în rândul tuturor bisericilor creştine”.
În cele din urmă, în luna iulie a anului 2004, eparhiile australiene ale patriarhiilor din Constantinopol, Antiohia şi România au semnat în cadrul Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia, aşa-numitul „Document de înţelegere”, în care recunosc „taina botezului” administrată în comunităţile neortodoxe (romano-catolice, monofizite, anglicane, luterane, congregaţioniste şi unitariene) şi promovează folosirea unui „Certificat de Botez” comun. Textul înţelegerii scrie: „Suntem de acord, împreună, să recunoaştem Taina Botezului administrată în biserica fiecăruia dintre noi şi să promovăm folosirea Certificatului de Botez comun. Semnează: Biserica Anglicană a Australiei, Biserica Ortodoxă Antiohiană, Biserica Apostolică Armeană, Federaţia Congregaţională a Australiei, Arhidioceza Ortodoxă Greacă a Australiei, Biserica Lutherană a Australiei, Biserica Romano-Catolică din Australia, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Unitariană din Australia”. [Documentul complet se găseşte la pagina de internet a NCCA: www.ncca.org.au/_data/page/2/A_National_Covenant_July_041.doc].
Aceasta înseamnă că ierarhii ortodocşi din Australia, cu părtăşia Constantinopolului, Damascului şi Bucureştiului, au recunoscut existenţa botezului în sine în confesiunile neortodoxe. Fără precedent în Ortodoxie, acest acord este identic cu hotărârile Conciliului II Vatican, care afirma: „oricine crede în Hristos şi a fost botezat după o rânduială, se află într-o comuniune, încă nedesăvârşită, cu Biserica Catolică [...] toţi cei care se mărturisesc credincioşi, prin botez sunt încorporaţi în Hristos; din aceste pricini, aceştia sunt primiţi ca fraţi de fiii Bisericii Catolice”. [Decree on Ecumenism, chapter 1, number 3.] „Botezul este, atunci, legătura sacramentală de unitate, cu adevărat temelia comuniunii între toţi creştinii” [Directory on Ecumenism, capitolul 2, numărul 11.]
Ideile prezentate de către aceşti teologi şi ierarhi ortodocşi sunt limpede în acelaşi ton cu cele susţinute de teologii romano-catolici, păreri ce s-au dezvoltat îndeosebi după cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican. Sunt viziuni ce contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi sfidează Sfintele Canoane. Mai presus de toate, sunt viziuni care nesocotesc însemnătatea credinţei în ce priveşte unitatea – orice fel de unitate, fie că este numită „nedeplină” sau „deplină”, precum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când toţi cred asemenea, atunci este unire”. [Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la Efeseni, 11.3, P.G. 62-85.].
Mărturia Patristică asupra problemei botezului ereticilor nu a fost disputată niciodată, în pofida recentelor pretenţii care afirmă contrariul. Sfântul Atanasie cel Mare de pildă, a privit dreapta credinţă ca fiind începutul adevăratului Botez dătător de har. Cuvintele sale arată lămurit gândirea Sfinţilor Părinţi:
„Aşadar, Mântuitorul nu numai că a poruncit să se boteze, ci şi grăieşte mai înainte: „Învăţaţi”, iar apoi „Botezând pre ei întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”; căci dreapta credinţă vine după învăţare, iar împreună cu credinţa vine sfinţirea Botezului. Sunt multe erezii care folosesc doar numele (cuvintele), însă nu în chip potrivit, precum am zis, nici cu credinţă grăitoare; prin urmare, apa pe care ei o întrebuinţează este fără de folos, lipsită fiind de bună-cucernicie, încât cel ce se udă de ea este mai degrabă întinat de necredinţă decât răscumpărat”. [Sfântul Atanasie cel Mare, A doua cuvântare împotriva Arienilor, P G, 26.]
Dar iată încă un acord ecumenist: biserica evanghelică din Germania (EKD) – denominaţiunea predominant protestantă, şi patriarhia ecumenică a Constantinopolului au semnat o declaraţie comună prin care îşi recunosc botezul una alteia. Acordul a fost rezumat într-un articol apărut la 6 octombrie 2004, în Ştirile Ecumenice Internaţionale (Ecumenical News International), după cum urmează: „În urma acordului anunţat după întrunirea din septembrie de la Istanbul, creştinii care se convertesc de la o denominaţie la alta nu vor mai fi botezaţi din nou. Deşi între bisericile noastre încă nu există comuniune, îi privim pe membrii celeilalte ca fiind botezaţi, iar în cazul unei schimbări de credinţă, respingem efectuarea unui nou botez”. Declaraţia a fost semnată de către mitropolitul Augustin al Germaniei din partea Patriarhiei Ecumenice, respectiv Rolf Koppe conducătorul relaţiilor externe, din partea EKD.
Dr. Dagmar Heller, reprezentantul EKD responsabil cu ecumenismul a declarat: „În timpul negocierilor, mitropolitul Augustin a arătat cum de mulţi ani în Germania, patriarhia ecumenică nu a botezat noii convertiţi. Însă semnarea acestui document contribuie la reducerea neînţelegerilor şi prejudecăţilor”. În acelaşi an, o importantă conferinţă susţinută de Consiliul Mondial al Bisericilor a subliniat însemnătatea recunoaşterii reciproce a botezului, considerată de unii a oferi în momentul de faţă cea mai promiţătoare cale de promovare a unirii bisericilor. Legat de acestea, în anul 2003 secretarul general al CMB de atunci, Konrad Raiser, „proorocea”: „Va avea loc o Revoluţie copernicană în dialogul ecumenic dacă bisericile îşi vor recunoaşte cu adevărat botezul una alteia”.
Trebuie observat că spre deosebire de acele hotărâri de la Balamand şi din S.U.A., acest acord a fost ratificat în Fanarul Constantinopolei şi semnat de episcopul unei biserici locale. În trecut, pentru a linişti criticile, s-a spus că aceste hotărâri ecumeniste erau doar sugestii făcute de teologi în cadrul dialogurilor şi nu hotărâri ale episcopilor locali. La înţelegerile iscălite în Germania şi în Australia, avem de-a face nu cu comisii de teologi sau cu acorduri teologice care nu sunt încă puse în aplicare, ci cu eparhii locale (biserici) sub episcopi care semnează mărturisiri de credinţă. Aceştia din urmă „cred şi mărturisesc” o identitate între Botezul Ortodox şi cel eretic, socotindu-le deopotrivă „un botez” din Simbolul Credinţei (Crezul de la Nicheea). Aceasta este o tăgăduire directă a credinţei fiecărui creştin ortodox „întru un botez spre iertarea păcatelor” şi a credinţei că „una biserică” din Crez este Biserica Ortodoxă.
Fiecare creştin ortodox trebuie să-şi pună acum întrebarea: Crezi şi mărturiseşti că botezul ortodox şi cel neortodox sunt unul şi acelaşi – sunt amândouă „un botez spre iertarea păcatelor”? Dacă se crede că „unul botez” mărturisit în Simbolul Credinţei este acelaşi cu acel „botez” săvârşit de neortodocşi, înseamnă că şi „una Biserică” este asemuită cu o „biserică” căreia îi aparţin şi neortodocşii.
Mai mult, dacă neortodocşii sunt botezaţi întru moartea şi învierea lui Hristos şi s-au „îmbrăcat cu Hristos” în botez, atunci nu le lipseşte nimic din Harul lui Dumnezeu şi, nu îi împiedică nimic să se împărtăşească cu Sfintele Taine împreună cu Ortodocşii. Căci dacă adevărul dogmatic nu mai este un criteriu pentru apartenenţa la Biserică, nu mai există motive pentru a ne opri de la unire.
Însă mărturia Sfintelor Canoane şi a Sfinţilor Părinţi este limpede. Canonul Apostolic 46 spune: „Episcopul sau preotul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că «ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce părtăşie are cel credincios cu cel necredincios?»” (II Corinteni 6:15) iar Canonul Apostolic 47 hotărăşte: „Să se caterisească episcopul sau preotul, ce va boteza din nou pe cel ce are Botez după adevăr, sau de nu îl va boteza pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, şi să se socotească drept unul ce-şi bate joc de Crucea şi de moartea Domnului şi nu osebeşte pe ierei (preoţi) de falşii preoţi”.
Vrem să menţionăm că articolul de faţă nu vrea să condamne numai recunoaşterea botezului altor confesiuni de către biserica oficială, ci şi recunoaştera botezului acesteia de către majoritatea vechi-calendariştilor. Recunoscând botezul bisericii oficiale, recunoşti doctrina acesteia, recunoşti toate botezurile pe care aceasta la rândul ei le recunoaşte.

18 Fevruarie – Sfântul Ierarh Leon cel Mare, Papa Romei, împotrivitorul monofiziţilor, al latinilor şi al papistaşilor

«Sfinţindu’te cu ungerea preoţiei, prea fericite, o ai împodobit pre dânsa cu feluri de bunătăţi prea lăudate».

Canonul Sfântului,

primul Tropar, Peasna întâia,
18 Fevruarie

«Întrupat cunoscând Cuvioase, pre Cuvântul Tatălui, Cel mai ’nainte neîntrupat, Unul-Născut fără de începere, sub vreme pre Cel mai presus de vreme, însă cuprins dupre trup, iară ca un Ziditor necuprins, înveţi strigând: Preoţi binecuvântaţi, noroade prea înălţaţi pre Hristos în veci».

Canonul Sfântului, Al treilea Tropar, Peasna a 8-a,
18 Fevruarie

Al patrulea Sinod Icumenic, s’a ţinut în Halchidoni la anul 451; cei 630 de Sfinţi Părinţi participanţi, au întărit credinţa, dogmele şi canoanele primelor trei Sinoade Icumenice şi au anatematisit pe Evtihie şi pe Dioscor care amestecau cele două firi ale lui Hristos şi învăţau că El este întru o fire. În acel timp pe scaunul Romei era Papă Sfântul Leon. Nu a venit la Sinod, dar a trimis ca locţiitori trei Episcopi (Pashasin, Luchinsie şi Iulian) şi doi Preoţi (Vonifatie şi Vasilie), împreună cu o epistolă extraordinară în care îşi exprima dreapta sa credinţă referitoare la dumnezeirea şi omenirea lui Hristos. Atât pentru epistola sa, care a avut un rol important în Sinod, cât şi pentru celelalte multe scrieri bisericeşti, Biserica l’a numit „cel Mare”. Eresul monofizitismului nu s’a stins odată cu anatematisirea ereziarhilor, ci a continuat până în zilele noastre, când aşa-zişii ortodocşi oficiali nu mai fac nici o deosebire între ortodoxie şi erezie. Sfântul Leon este cinstit ca mare sfânt atât în Răsărit cât şi în Apus, dar fără a pune în contrast dreapta slăvire a acestuia şi ateismul papilor de după 1054, nici poziţia drastică a acestuia faţă de eretici şi compromisurile oficialilor de după 1924, care odată ce au schimbat calendarul de dragul ereticilor, nu s’au sinchisit să accepte şi comuniunea liturgică împreună cu aceştia (monofiziţi, armeni, latini, anglicani). Dar mirarea nu este mai mare ca atunci când prelaţii „ortodocşi”, sunt prezenţi sau chiar iau parte la ritualuri islamice, evreieşti sau de ce nu şi păgâne. Greu de crezut, dar uşor de văzut pe mass-media, pentru că aşa se întâmplă.

10 Fevruarie – Sfântul Mare Mucenic Haralambie, unul dintre miile de preoţi creştini care nu şi’au tăiat podoaba bărbătească, adică barba

«Toată Ellada cea cu numele lui Hristos numită, se făleşte astăzi, pentru că a câştigat capul tău, izvorând ca un izvor râurile tămăduirilor şi bogăţie nesfârşită şi Dar nici odinioară deşertat, carele goneşte boala ciumei cea mult stricăcioasă, de la oamenii cei ce te fericesc pre tine».

Stihoavna Sfântului, a doua Stihiră,

10 Fevruarie

«Toţi credincioşii să năzuim la capul cinstitului Mucenic; căci Stăpânul tuturor, prea mare Dar a dat acestuia. Pentru carele izgoneşte draci, conteneşte boale şi dărueşte tuturor celora ce’l pipăe, sănătate, întărire şi milă».

Al doilea Canon al Sfântului,

primul Tropar, Peasna a 9-a,

10 Fevruarie

Atunci când creştinii simpli susţin că bărbatul trebuie să nu’şi taie barba pentru că aceasta reprezintă  „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cei care au câteva cunoştinţe teologice, îi contrazic afirmând că Dumnezeu este Duh şi nu are barbă, iar omul se aseamănă cu Ziditorul său nu după trup, ci după duh, adică atunci când a fost zidit a primit harismele duhovniceşti pe care le are Acelaşi: bunătate, dragoste, înţelepciune, voinţă liberă, etc. Trebuie să menţionăm că acest lucru nu îl neagă nimeni; însă nu putem uita că Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, a luat chip de om. «Pentru că pre carii au cunoscut mai nainte, au şi rânduit mai nainte tocma la faţă chipului Fiiului Lui, ca să fie El dentâiu născut întru mulţi fraţi». Râmleani VIII, 29 «Αcela ce zice a rămânea întru El, datoriu iaste după cum Acela a umblat şi el aşa să umble». 1 Ioan II,6 Biblia Bucureşti 1688 Şi din toată multitudinea de monumente literare, iconografice sau tradiţionale, nu reiese nici cât de puţin că în timpul petrecerii Sale pe pământ Şi’ar fi tăiat barba. Mai spune şi Marele Apostol Pavel în multe din epistolele sale, că Hristos este prptotipul nostru, exemplul pe care trebuie să’l urmăm, înaintaşul pe urmele Căruia trebuie să păşim. «…ca viaţa lui Iisus să să arate întru trupul nostru cel pământesc». 2 Corintheani IV, 11 şi «Asămănători  mie fiţ, ca şi eu lui Hristos». 1 Corintheani XI, 1 Deasemenea, însuşi Pavel se dă pe sine şi pe ceilalţi Apostoli ca pildă şi îndeamnă pe creştini să’i urmeze. «Rog dirept aceaea pre voi, următori mie vă faceţi». 1 Corintheani IV, 16 «Împreună asămănători fiţ mie, fraţilor, şi socotiţ pre ceia ce aşa umblă, după cum aveţ pildă pre noi». Filipiani III, 17, şi « … ca pre noi chip să ne dăm voao, ca să vă asămănaţi noao». 2 Soloneani III, 9 Ori slujitorii noului calendar îl au ca prototip mai degrabă pe papa, decât pe Hristos. Cum este icoana Domnului Hristos şi a Sfinţilor Săi Apostoli şi cum este chipul faraonilor, al papei şi a papistaşilor neocalendarişti? Un lucru pe care nu’l ştiu oamenii simpli este acela că ori de câte ori un preot îşi pune epitrahilul pe grumaz, spune următoarea rugăciune: „Binecuvântat este Dumnezeu, Carele varsă harul Său preste preoţii Săi, ca mirul pre cap, Cela ce se pogoară pre barbă, pre barba lui Aaron, Carele se pogoară pre marginea veşmintelor lui…”. Deci harul se pogoară precum mirul, iar mirul după ce se toarnă pre cap, se prelinge pe barbă şi apoi pe veşminte. Întrebarea se pune astfel: Când preotul nu are barbă, se pogoară harul? Mai vedem în zilele noastre slujitori care îşi jupuesc feţele şi îşi aranjează bărbile precum cei de la circ, nevoind să ia aminte le Legea Domnului , care zice: «Să nu faceţi creţ den chica capului vostru, nice să stricaţi faţa barbei voastre». Preoţia XIX, 27 sau în special pentru preoţi: «…şi faţa barbei să nu o rază…» Preoţia XXI, 5; iar când Dumnezeu a descoperit Proorocului Ieremia neamurile pe care le va pedepsi, a enumerat «…şi pre tot tunsul denaintea feaţii lui». Ieremia XXV, 23 De asemenea zice că mânia Sa va cădea «…şi preste tot cela ce tunde  împrejur ceale de la faţa lui…» Ieremia IX,25 (barba şi mustăţile) Atât Sfântul Mucenic Haralambie, cât şi toţi Sfinţii care au slujit la Altarul Bisericii Ortodoxe, dar şi cei care nu au fost clerici, au purtat cu demnitate podoaba bărbătească, iar Sfintele lor Icoane stau ca mărturie spre mustrarea papistaşilor care din pricina mândriei, ori le este ruşine să arate că sunt urmaşii lui Hristos, ori sunt nemulţumiţi de felul în care Dumnezeu i’a făcut şi de aceea vor să se asemene femeilor.

2 Fevruarie - Întâmpinarea Domnului, Liturghie cerească după vechiul calendar

In Cartea Minunile Maicii Domnului este relatată povestirea de mai jos. Din această vedenie se cunoaşte că cerul este într’o deplină conglăsuire cu Sfânta Biserica cea de pe pământ. Cu alte cuvinte, Mântuitorul, Maica Domnului, Îngerii, Proorocii, Apostolii, Ierarhii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi sfinţii sunt “stilişti” şi nicidecum neocalendarişti.

MINUNEA a 50-a

Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe Hristos în rai, slujind Liturghie

Scrie Chesarie în Dialogul lui cum şi alţi dascăli, zicând că, într-un oraş al Franţei, era o fecioară cucernică şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte îmbunătăţită cu viaţa mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Că nu mânca altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu se plângea de boala ei ci mai mult încă se bucura şi slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici vremelnic, ca să o fericească dincolo veşnic. Numai că foarte se amăra şi se mâhnea că nu putea să se ducă sărbătoarea la Biserica Domnului, ca să asculte sfânta slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai ales spre praznicele (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte; însă, dacă cu trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa, niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de Psalmi şi dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea scrisa mai jos se va vedea. Pentru că unii, rugându-se în biserică cu limba, păcătuiesc cu mintea, şi astfel îşi întinează cugetul inimii lor. Iar pururea pomenita aceea, neputând ca să fie cu

trupul, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi auzind laudele îngerilor se veselea. Deci, într-o zi, fiind praznicul „Intâmpinării Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu sfintele

icoane prin târg tot norodul: bărbaţi, femei şi copii, spre slava şi mărirea Preasfintei. Atunci, acea fericită bolnavă, avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune (litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de

mulţumirea aceasta duhovnicească. Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor

puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor, Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi cîte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu

celelallte fecioare. Atuncea văzu pe Mântuitorul şi împăratul nostru

Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în vestminte prea luminate, strălucind mai mult decât soarele, cu coroană împărătească şi arhierească prea strălucită şi de mult preţ. Iar de-a dreapta Lui stătea împărăteasa Maica Lui cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe împărăteşti că se lumina toată oastea aceea fericită, care într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite

praznicului cu un preadulce viers, neasemănat şi negrăit de frumos.

Iar ajungând la o mare şi prea frumoasă biserică, au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare prea dulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă să o poată spune vreo limbă omenească. Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte. Iar din afară cântau îngerii Antifoanele; apoi marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „Fraţilor, fiţi fără de toată grăirea împotrivă” şi celelalte. Iar grăitorul de Dumnezeu Luca a cântat Sfânta Evanghelie, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe Iisus Pruncul”. Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau Preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le ţineau în mâini. Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi cunoscând că trebuia să se întoarcă iar la pământul oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti strălucite. Deci, după ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi se grăbea ca sa se ducă însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis: „Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”. Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu voia să i-o dea ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată. Şi în cearta aceea luând sfârşit vedenia cea întrutot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut minunile cele preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate felurile de boli se vindecau. Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie sufletească încât se arăta înger şi nu om. Deci, trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără trup, nematerială petrecând, s-a dus ca să dobândească, cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

Şi asemenea descoperiri ale Liturghiei cereşti sau îngereşti trebuie să fi fost multe; atât de multe, încât vechii pictorii au introdus regula de a se picta această Liturghie chir în turla bisericii, de jur împrejurul Pantocratorului. Dacă în ceruri se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie precum şi pe pământ, oare în 1924 s’a schimbat calendarul şi în cer? Dacă răspunsul este nu, înseamnă că cei care urmează calendarul nou, nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu cei de sus. Ştiu că ni se va spune că în Împărăţia lui Dumnezeu, nu este noapte, nu este zi, totul este înafara timpului. Aşa este, dar cu toate acestea, istorisirea de mai sus, ne încredinţează că cerul şi pământul sunt într’o deplină comuniune duhovnicească.

2 Fevruarie - Întâmpinarea Domnului, şi această Sărbătoare vădeşte neocalendarismul ca fiind erezie

«Astăzi  Mântuitorul, ca un prunc S’a adus în Biserica Domnului şi cu bătrânele mâini, L’a primit pre El bătrânul».

Prima Stihiră la Stihoavna Praznicului, Vecernia mică,
2 Fevruarie

«Datu’mi’ai mie, strigat’a Simeon, bucuria mântuirii Tale Hristoase; primeşte pre slujitorul Tău cel trudit în umbră, pre tăinuitorul de sfinţenie, propoveduitorul Darului celui nou, carele ce laudă te slăveşte».

Al doilea Tropar la Peasna a 9-a, Canonul Praznicului

2 Fevruarie

În Legea Veche intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor o dată pe an. Când intra? Nu oricând ar fi voit, ci în săptămâna Sărbătorii Înfingerii Corturilor, iar aceasta, potrivit Legii lui Moisi, se ţinea în a doua jumătate a lunii a şaptea. Dacă luăm în considerare că după Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Damaschin şi alţi sfinţi, prima lună a anului este Nisan, adică Martie, căci atunci a zidit Dumnezeu lumea, după cum se şi vede că primăvara începând cu luna Martie toate se retrezesc la viaţă, atunci a şaptea lună este Septembrie. Deci în săptămâna Înfingerii Corturilor fiind rândul Arhiereului Zaharia să intre în Sfânta Sfintelor pentru a curăţa jertfelnicul şi a aduce jertfa cea de tămâiere, i s’a arătat înăuntru Arhenghelul Gavriil şi i’a proorocit naşterea Sfântului Ioan, Cinstitului Înaintemergător. După încheierea săptămânii de slujire, Elisaveta, soţia Arhiereului a luat în pântece, eveniment prăznuit de Biserica Ortodoxă la 23 Septembrie. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că în a şasea lună de când aceasta rămăsese însărcinată, acelaşi Arhanghel a fost trimis la Fecioara Maria ca să’i binevestească zămislirea în pântecele său a Fiului lui Dumnezeu. De la 23 Septembrie, şase luni s’ar împlini la 23 Martie; dar având în vedere că acum Fevruarie nu are 31 de zile precum de demult, deoarece împăraţii au luat trei zile şi le’au adăugat la Iulie, la August şi la Ianuarie, pentru că acelea aveau câte 30, atunci şase luni de la zămislirea Elisavetei se împlinesc pe 25 Martie, zi în care Biserica Ortodoxă prăznuieşte Buna Vestire (Adăugăm la 23 numai două zile, pentru că una s’a dus de la Fevruarie la Ianuarie şi nu e în minus). Apoi, dacă la 25 Martie adăugăm 9 luni de sarcină, ne dă 25 Decembrie, Naşterea Domnului. A 8-a zi, 1 Ianuarie, Tăierea împrejur. A 40-a zi, 2 Fevruarie, Întâmpinarea Domnului, cănd Părinţii Săi au dus la Biserică jertfa de curăţire şi L’au înfăţişat ca Prunc Preotului.

Toate aceste evenimente evanghelice, au fost bine meditate de Sfinţii Părinţi şi s’a stabilit comemorarea lor ca Praznice bisericeşti exact în ziua când au avut loc, avându’se ca reper calendarul iulian. Pe baza exactităţii zilelor de prăznuire, Sfinţii Imnografi ai Bisericii, au alcătuit cântările bisericeşti, prin care Biserica în zilele respective preamăreşte pre Dumnezeu şi comemorează evenimentul evanghelic. Multe din aceste imne, precum şi cel de mai sus, folosesc cuvântul „astăzi”. Înlocuindu’se calendarul iulian cu cel grigorian, e uşor de înţeles că zilele acestor sărbători nu mai corespund cu adevărul. Dacă se aduce ca argument minciuna papistăşească cum că isimeria se pogoară şi trebuia schimbat calendarul, noi răspundem că nu se pogoară, ci întotdeauna este la 7/8 Martie deoarece luna a fost zidită în ziua a 4-a, plină, adică în faza de isimerie. Deci, isimeria este la 4 Martie; dar deoarece după cum s’a spus s’au luat trei zile de la Fevruarie, ne dă 7 Martie, 8 în anii bisecţi. Această isimerie este mereu nestrămutată, deoarece luna, soarele şi pământul sunt zidiri ale lui Dumnezeu; ori Dumnezeu niciodată nu face ceva cu eroare, sau nedesăvârșit. Dacă ar fi adevărat că se pogoară isimeria, atunci ar trebui să se ajungă să fie noapte fără lună şi zi cu lună şi cu soare, sau zi fără soare şi noapte cu soare şi cu lună. 

Ca dovadă că nu se pogoară isimeria, mai avem şi Ciclul Pashal de 532 de ani, potrivit căruia Sfintele Paşti se prăznuiesc după Hotărârea Întâiului Sinod Icumenic de la Nikeea, adică în fiecare an în prima Duminică de după Luna plină a primei Luni ce se naşte după isimerie şi niciodată înainte de 22 Martie sau după 25 Aprilie. Cum se face că niciodată pentru a afla data Sfintelor Paşti nu urmărim mersul lunii, ci ne uităm în Tabelul Ciclului Pascal perpetuu şi întodeauna data menţionată acolo se potriveşte în prima Duminică de după Luna plină a primei Luni ce se naşte după isimerie? Înseamnă că isimeria nu se pogoară niciodată. Dacă acceptăm că isimeria se pogoară, atunci toată Rânduiala şi Tradiţia de veacuri a Sfintei Biserici se răstoarnă: şi data Paştilor, şi şirul anual al Duminicilor, şi zilele Sărbătorilor, şi Tipicul, şi Posturile. Deci calendarul nu este numai un simplu ceas al vremii aşa cum spun unii „mari duhovnici” neocalendarişti, ci este dreptarul după care Biserica slujeşte, bineînţeles nu timpului, ci Ziditorului timpului. 

De asemenea, se mai aude afirmaţia: „Calendarul nu este dogmă”. Da, nu este o dogmă, dar este „aparatul” cu ajutorul căruia se verifică „ortodoxia” dogmelor de gradul II (dacă le’am putea spune aşa): Paşti, Duminici, Sărbători, Tipic, Tradiţie, Posturi. De aceea Sinoadele Panortodoxe au anatematisit orice înnoire sau reformă calendaristică, fie ea de sorginte papală, patriarhală sau chiar îngerească. Dar dacă introducerea calendarului papistăşesc s’a înfăptuit în primul rând, pe baza minciunii că cel iulian este depăşit astronomic, şi în al doilea rând pentru a se deschide larg porţile spre ecumenism, oare nu suntem îndreptăţiţi să credem că fie dogmatică, fie chiar şi nedogmatică, inovaţia este satanică?

25 Ianuarie - Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Patriarhul Constantinopolului şi întoarcerea oamenilor şi a bisericilor la Ortodoxie



«Cu praştia dumnezeeştilor tale cuvinte, de Dumnezeu însuflate, cu putere preaslăvite, ai împrăştiat ca pre un lup pre Arie şi departe l’ai gonit de la turma lui Hristos, păstorule prea bune, păzind oile tale întru păşunea Treimii; pentru aceasta pre tine te cinstim, păstorule al păstorilor Grigorie».

A patra stihiră a Sfântului, Vecernia mică

25 Ianuarie

«Cela ce te’ai învăţat cele dumnezeeşti din dumnezeeasca şi mai presus de minte însuflare, cuvioase Părinte şi spre împreunarea cea cu ştiinţă neajunsă a acelora, cu taină te’ai săvârşit, după datoria ta cea nemăsurată; prea fericite Părinte, pre tine te fericim».

Al patrulea tropar la Peasna a 9-a, Al doilea Canon al Sfântului,
25 Ianuarie

Pemenirea Sfântului Grigorie ne aduce aminte că un ierarh ortodox are datoria de a lupta cu putere pentru protejarea Bisericii lui Hristos de atacurile ereticilor, pentru întoarcerea în sânul Bisericii a celor căzuţi în rătăcire şi nu în ultimul rând, pentru recuperarea sfintelor biserici luate cu de'a sila de eretici. Stihira de mai sus ne arată lămurit că Sfăntul era un aprig luptător împotriva ereticilor.
Pentru a putea realiza ce mare diferenţă există între ierarhii ortodocşi adevăraţi şi «ierarhii ortodocşi» falşi, redăm mai jos două paragrafe din viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, sfânt care este cinstit şi de neocalendarişi, sau mai bine spus necinstit prin activitatea lor pro-eretici şi nu contra-eretici cum era cea a Sfântului.
«Dar mai înainte de a merge la Bizanţ, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu’se, s’a sfârşit; şi aşa s’a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult şi cu cuvânt frumos cinstindu’l, a luat calea ce era înaintea lui şi ajungând la Bizanţ, cetatea cea împărătească, l’au primit drept-credincioşii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuţinată şi numărul credincioşilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetăţii se dusese pe urma eresului şi toate Bisericile lui Dumnezeu cele mari şi frumoase le ţineau ereticii; numai una mică şi veche, a Sfintei Anastasia, nebăgată în seamă de dănşii, era lăsată dreptcredincioşilor; ... drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu praştia cuvântului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările şi dogmele lor, pe care le rupea ca pe nişte pânze de păianjen; şi în toate zilele întorcea pe mulţi de la credinţa cea rea către dreapta credinţă; apoi, cu cuvintele cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu, în puţină vreme a înmulţit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putinţă a se număra. Iar numărul ereticilor se împuţina din zi în zi şi se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David şi a lui Saul: casa lui David se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul slăbea».
Trebuie subliniat că astăzi nici un episcop neocalendarist nu se străduieşte să smulgă sufletele din ghearele ereziei. Într'un timp foarte scurt Sfântul Grigorie a întors atâta lume la Ortodoxie, iar cei de azi, nu numai că nu întorc, ci susţin cauza ereticilor şi prin prietenia cu ei îi încurajează. Dialogule ecumenice nu urmăresc cauza ortodoxă, ci cea ecumenică, antihristică, drăcească.